BZ - poveşti şi fotografii

(Porcul vecinilor, C., 2006)

Apropo de oameni ca porcu’, când eşti la limita răbdării, când te-a scos din sărite un funcţionar acrit de cafele, sau pur şi simplu dai de unul atât de nesimţit şi isteric, încât realizezi că nu te mai poate ajuta nici o tehnică de anger management sau conflict resolution, atunci, în loc să-i tragi două palme în sistem Hollywood sau Ally McBeal, deşi simţi furnicături în palme, ei bine, va trebui să afişezi un zâmbet larg şi duios, semnalând astfel capacitatea ta de a înţelege logica picocefalului şi sufleţelul lui meschin. E dezarmant, trust me. Iar în gând, pentru consolarea ta şi confirmarea impresiei că eşti the absolute winner, poţi repeta cele zise de dl. G.B. Shaw: “I learned long ago, never to wrestle with a pig, you get dirty; and besides, the pig likes it.”

(Str. Muzicescu, Timișoara, 2006)

Neputința e când te pocnește o mașină, iar în timp ce tu ești împrăștiat pe asfalt, timpul se dilată suficient de mult ca să  poți studia chipurile acelor oameni care trec nepăsători pe lângă tine. Îmi amintesc de domnița în mașina de culoare stridentă cum a făcut ochii mari, după care m-a ocolit tacticos. Era îngrozitor de machiată.  Vatmanul plictisit care s-a uitat fix în ochii mei, de două, trei, patru ori, a închis ușile tramvaiului și a dispărut. Îmi amintesc de domnul care-și plimba câinele. S-a oprit, părea că se apropie de mine,  dar la jumătatea drumului și-a smucit brusc câinele și s-a întors. Cam de rahat țara asta, uneori, pe alocuri. Noroc că sunt un optimist. Moderat. (Am scăpat cu câteva vânătăi și o entorsă)

(Nădrag, jud. Timiș, 2005)

“Cea mai remarcabilă trăsătură a locului de muncă modern n-are nimic de-a face cu computerele, automatizarea ori globalizarea. Constă în convingerea unanimă că munca trebuie să ne facă fericiți. Toate societățile au așezat munca în centru; a noastră e prima care sugerează că munca ar putea fi și altceva decât o pedeapsă sau o privațiune. A noastră e prima care dă de înțeles că o ființă omenească sănătoasă dorește să se apuce de treabă chiar dacă el sau ea nu sunt presați financiar s-o facă. Suntem unici și prin faptul că lăsăm să ne definească alegerea muncii; prin urmare, întrebarea de bază pe care o punem noilor cunoștințe nu e de unde vin sau cine le sunt părinții, ci, mai degrabă, cu ce anume se ocupă - ca și cum doar asta ar putea revela efectiv acel “ceva” care dă vieții omului timbrul caracteristic.N-a fost întotdeauna așa. “

“Ar trebui, probabil, să ne temperăm tristețea la sfârșitul vacanțelor, să ne amintim că munca este deseori mai suportabilă când nu ne așteptăm, încrezători, să ne facă fericiți“

Alain de Botton, Despre farmecul lucurilor plictisitoare, Humanitas, 2006

(Și uite așa, citind cărticica, ne-am dus la Ghioroc, lângă lac, și era mult albastru…)

(Timişoara, 2006)

Nu ştiu ce-i mai superficial, să pozezi câini la colţ de stradă şi să dai titluri drăgălaşe la poze, sau să pozezi bătrânei cu multe riduri şi să dai titluri funebro-fatale. De fapt, a doua e chiar mojicie, pardonabilă, într-un fel, mai ales când mitocănia este comisă de flăcăii care văd bătrâneţea ca, scuzaţi expresia, “ultima staţie din viaţa unui om”. Ziceam că-i pardonabilă, căci la prima criză de rinichi/fiere /stomac/genunchi/spate, mulţi dezvoltă o empatie sănătoasă pentru bătrâni.

(Timişoara, 2008)

E plin de gâze în parcul copiilor. Ele dansează nestingherite în lumina galbenă. Elefanţii din beton sunt din ce în ce mai trişti. Nu-i mai călăreşte nimeni. Copiii se joacă în mall. În ţarcul amenajat special pentru ei. Lângă căluţii mecanici.

(Liveni, jud. Botoşani, 2006)

Au mai rămas câteva paradoxuri izbitoare de observat în satele moldoveneşti de unde capii de familie au migrat spre occident.

Nu poţi râmâne indiferent la copiii cu ochii albaştrii, genele lungi şi părul bălai, jucându-se cu telefoane scumpe, primite din Italia, dar care au dinţii stricaţi.

Nu poţi ignora nici junii satului. Aceştia crestează obsesiv câmpurile prăfuite cu scuterele lor nou-nouţe, spre disperarea găinilor şi bătrânelor cu privirea senină.

Apoi, căruţaşii beţi rangă la 6 dimineaţa îţi oferă o nouă perspectivă asupra tihnei rurale.

În rest, şi lucruri bune, oamenii, per general, trăiesc mai bine, există chiar o nouă orânduire în diviziunea socială a muncii în familiile româneşti. Femeia se ocupă de casă (spală, gateşte şi repară prizele), veghează pruncii şi, după program, are grijă de părinţii şi socrii bătrâni. Bărbatul trimite bani din Spania.

Echitabil.

(Nădrag, Timiş, 2005)

(198.., copyright: Tata)

Mă cuprinde un fior rece când mă gândesc la acele vremuri comuniste. ”Erau şi lucruri bune” sună ca o glumă proastă, înţepătoare, precum un cornet de hârtie cu ac la capăt, suflat direct în posterioarele noastre lipite de scaunele Ikea. Mă uit în urmă bucuros, căci acolo pluteşte copilăria mea, într-un sat cu oameni voioşi şi dezamăgiţi în acelaşi timp. Pentru mine, acele lucruri bune se rezumă la îmbrăţişările părinţilor, supa de usturoi a bunicii şi dealurile bunicului. Restul sunt un amalgam de nostalgii înşelătoare şi melancolii înceţoşate. Tot ce mi-a rămas e un sentiment mărunţel şi nedefinit al anormalităţii, nefirescului acelor vremuri. Sunt suficient de tânăr ca să mă lase rece sticla de Brifcor şi suficient de bătrân ca să intuiesc atrocităţile acelui regim dezumanizant.

Sunt conştient că între supa de usturoi a bunicii şi apartamentele repartizate gratuit tovarăşilor, mai există milioane de poveşti gri sau studii complexe care descriu infinit de multe cauze, incertitudini şi frământări istorice. Acestea sunt poveştile altor oameni. Când te desparţi abrupt de comunism la vârsta de 12 ani, pitit în baie, în timp ce gloanţele şuieră pe strada ta, ulterior îţi piere cheful de a vedea ”părţile bune”.

(curs festiv, UVT, 2008)

 Am primit albumul foto editat după concursul de arhitectură Century 21. Tiparul este excelent. Chestia nasoală e că o poză este tipărită pe 2 pagini. Mie îmi zgârie ochiul o fotografie secţionată de legătura cărţii.  Legătură  care s-a desfăcut în prima zi, iar paginile au luat-o la plimbare.  

Ieri seara, timp de câteva ore,  web-ul foto românesc mi s-a părut o reţea plină de superingineri. Am avut impresia că trei sfert dintre internauţii fotografi discută doar despre tehnică.  Obiective, softuri, filtre, inele, algoritmi, optică, developări.  Jumătate din forumurile foto par a fi ciuruite de aceleaşi întrebări tehnice, sufocante şi recurente: Nikon sau Canon, care aparat îşi merită banii etc. Mă rog, moartea pasiunii. :) 

Am (re)văzut şi site-uri faine, pagini personale cu poze absolut încântătoare.  Blog-uri frumuşele, cu fotografii drăguţe sau reportaje bine închegate. De ex. Leigh Perry - seria fractured

 Am mai făcut ceva poze pentru un fluturaş şi-un banner.

Am mai pozat la cursul festiv al lui Marion. (sus)

(C. 2006)

Mi-e tare dragă fotografia asta. Ploua mărunt. Copila se juca la marginea unui desiş, ascunsă sub câţiva arbuşti. A ieşit, s-a uitat curioasă la mine, ne-am zâmbit, şi a plecat capul. I-am făcut o fotografie, după care am plecat împreună în căutarea fraţilor ei mai mari.