Sighi, Brasov, Bestfest, Delta & om vedea

(Sz. 2006)

Ne vedem :)

Poveste cu tâlc

(Nădrag, 2005)

O fotografă  numită Sheila afişează o poză “pictorializată” în fotoşop pe un site public.  (LINK)

TinEye este un search engine făcut mai ales pentru fotografi şi care are un algoritm de căutare sofisticat.  Cu puţin noroc, îţi  poate găsi fotografia  şterpelită chiar dacă a fost modificată substanţial. (ex. decupată)  (LINK).

Într-o bună zi, cu ajutorul TineEye-ului, Sheila îşi caută pozele pe internet.  Află  despre o editură, dintr-o  ţară îndepărtată, care i-a furat poza  şi a folosit-o pentru a ilustra coperta unei cărţi. A contactat o firmă de avocaţi din capitala ţării respective şi i-a uşurat pe furăcioşi de 1000 Euro.  Furăciunea devine studiu de caz pe blogul oficial al motorului de căutare.  (TinEye earns a star: TinEye helps Sheila Smart recover 1000 euros and that makes us happy)

Editura care a publicat cartea se numeşte, parararam:  Nemira, din Bucureşti, România.  Şi să vă zic poanta:  titlul cărţii cu furăciunea pe copertă este…Plagiatul. (LINK)

Vă rog să nu-mi spuneţi că aşa ceva  se poate întâmpla în oricare altă  ţară. :)

Liceu

(S., iunie 2009)

“Many people are anxious when they’re about to be photographed: not because they fear, as primitives do, being violated but because they fear the camera’s disapproval. People want the idealized image: a photograph of themselves looking their best. They feel rebuked when the camera doesn’t return an image of themselves as more attractive than they really are.”

“The vast photographic catalogue of misery and injustice throughtout the world has given everyone a certain familiarity with atrocity, making the horrible seem more ordinary – making it appear familiar, remote (”it’s only a photograph”), inevitable. At the time of the first photographs of the Nazi camps, there was nothing banal about these images. After thirty years, a saturation point may have been reached. In these last decades, “concerned” photography has done at least as much to deaden conscience as to arouse it.”

“Recently, photography has become almost as widely practiced amusement as s’ex and dancing – which means that, like every mass art form, photography is not practiced by most people as an art. It is mainly a social rite, a defense against anxiety, and a tool of power. “….”Travel becomes a strategy for accumulating photographs. The very activity of taking pictures is soothing, and assuages general feelings of disorientation that are likely to be exacerbated by travel. Most tourists feel compelled to put the camera between themselves and whatever is remarkable that they encounter. Unsure of other responses, they take a picture. This gives shape to experience: stop, take a photograph, and move on. The method especially appeals to people handicapped by a ruthless work ethic – Germans, Japanese, and Americans. Using a camera appeases the anxiety which the work-driven feel about not working when they are on vacation and supposed to be having fun. They have something to do that is like a friendly imitation of work: they can take pictures.”

“Needing to have reality confirmed and experience enhanced by photographs is an aesthetic consumerism to which everyone is now addicted. Industrial societies turn their citizens into image-junkies; it is the most irresistible form of mental pollution. Poignant longings for beauty, for an end to probing below the surface, for a redemption and celebration of the body of the world – all these elements of erotic feeling are affirmed in the pleasure we take in photographs. It would not be wrong to speak of people having a compulsion to photograph: to turn experience itself into a way of seeing. Ultimately, having an experience becomes identical with taking a photograph of it, and participating in a public event comes more and more to be equivalent to looking at it in photographed form.  The most logical of nineteenth-century aesthetes, Mallarmé, said that everything in the world exists in order to end up in a book. Today everything exists to end in a photograph.”

fragmente din Susan Sontag, On Photography,  1977.

Scârț, A. și Pampon

(A. și Pampon în Scârț, loc lejer, Timișoara, mai 2009)

Cheile Nerei

(Cheile Nerei, mai 2009)

Apă. Vipere. Mici pe Logan. Lemnele mele, lemnele tale. Foc. Ochi de apă. Pet.  ATV. Mami, tati și ghiulul. Americani superechipați. Izvor rece. Dimineți. Păsări. Brumă.

Și o hartă tare, finanțată printr-un PHARE:  harta Cheile Nerei (LINK) – e mare, numai bună de print!

Școala

(2005)

Iubirea adevărată

(Socolari, 2005)

Uneori sunt uimit câtă preocupare poate exista pentru iubirea adevărată.  Peronul unde sosesc trenurile încărcate cu iubire  mi se pare tare aglomerat.  Such a sorrowfull sight ! Grupurile de thirties, cuprinse de neliniște și speranță,  îşi aşteaptă, cu privirea aţintită spre ferestrele aburinde,  jumătățile potrivite.

Mi-a povestit odată un bătrân cum a așteptat el 40 de ani ca să-și reîntâlnească iubirea pierdută în tinerețe.  A cunoscut-o în satul vecin, la un bal. După o scurtă perioadă de dragoste fulgurantă, într-un deceniu tulburat  de război și sărăcie, a venit la Arad ca slugă. S-a întors cîțiva ani mai târziu, fără avere, cu gândul la Ea. A aflat cu amărăciune că iubitei i se pierduse urma. A cutreierat satele din jur, lăsând vorbă prin cârciumi și biserici, poate-poate știe cineva ceva. Treizeci de ani mai târziu a primit o veste îmbucurătoare. Iubita locuia la patru sate distanță, sub un alt nume și  în cu totul altă direcție decât căutase el.

Sunt surprins de fiecare dată când un bătrân mă întreaba direct: “Iubita ta unde este ?” I-U-B-I-T-A. Pe deplin și-n toate sensurile. Pentru mulți de pe peron, sună cam arhaic să-i întrebi despre iubită. Sunt așteptați acasă de  prietene, fete, muieri, concubine, amante și – teribil de utile -” friends with benefits“.  Nu-i așa că una dintre dilemele care persistă e cine dă primul papucii? Primul care se îndrăgostește, of course…

I-a mai trebuit bătrânului încă zece ani până să ajungă în al patrulea sat. Soția lui murise, iar copiii se mutaseră la oraș. În al patrulea sat, la adresa unde trebuia să fie Ea,  a găsit doar o casă din chirpici. Părăsită, căci se prăpădise și ea.

3 din Serbia

(2009)

Dormi, puiule, dormi

(Pui de urs,  2008)

(later edit de o mică paranteză: sunt sătul de fotografia masculină.  Atît de multe proiecte coerente, bine structurate, linii  și developări perfecte am văzut în ultima lună, încât mi se pare că toate sunt la fel. Admirabile și plictisitoare.  I guess that makes me un feminist  fotografic. )

Camera bunicului

(2006)

Şi Andrei are o cameră !

Vedere de pe mal

(Cheile Carașului, aprilie 2009)

Vedere din budă

(Croaţia)

Copil în copac

(2006, Moldova)

Nu mă enervează:

• Copilul din copac care mi-a aruncat pietricele în cap. ( M-a lăsat să-l fotografiez. )
• Acvariul restaurant şi toaletă publică din centrul oraşului Timişoara. Mă gândesc cu o oarecare milă la fudulii expuşi la soare,  lac de sudoare şi molfăind o pizza coaptă lângă (în ? ) veceul public.
• Criza. Că n-o prea înţelege nimeni.
• Maşinile second. Pentru  că am fost suficient de mult timp supus coşmarului – scump şi jegos – numit  CFR.
• Maşinile noi, că sunt mai ecologice.
• Blogurile şi bucureştenii. E multe mişto.
• Gropile  -  obstacole fireşti & eficiente în calea  beamveurilor coapte.
• Roşia mea care *după 17 zile*  încă nu se strică.  (Să-mi fac o salată ?  )
• Pozele altora, cât timp nu mi se bagă în cutia poştală.
• Cunoscuţii online care mă consideră un ( artist ? ) sensibil – ceea ce nu sunt.
• Că nu se vor mai vinde becuri neecologice  cu filament.
• et cetera

Frizerie pentru câini

(Timiş, 2009)

Proiect nou

(Câine călărit de copil, 2006)

M-am apucat să fotografiez o roşie de supermarket, în fiecare zi, până se strică. Da, e un proiect  complet inutil, fără semnificaţii profunde.  Au trecut deja şapte zile şi roşia turcească nu dă semne că s-ar altera prea curând.