Frânturi (2)

(Omul şi Fazanul, Periam, 2007 –  Omul şi iepurele)

Ştire (ne)uitată:  Saramago la film.  Un sărut. Link.

E uimitor cât de bine pot articula toţi incoerenţii sau bâlbâiţii  înjurăturile, când şi dacă este cazul, de exemplu în timpul meciurilor de fotbal. Duşmănia este, orice s-ar zice, un bun logoped.

Boris Vian în “Spuma zilelor”: “Două tinere trecură pe lîngă el şi pătrunseră în vestibulul imobilului. Inima i se umflă peste măsură, îşi pierdu greutatea, îl ridică de jos, şi Colin intră după ele”

Banalitate: toţi fotografii pe care-i admir scriu bine.

Israel, acu’ multă vreme: o singură imagine mi-a rămas întipărită definitiv în minte, o fată abia trecută de adolescenţă cu o puşcă sniper în spinare.

Banalitate2: toţi fotografii de care mă feresc ca dracu’ de tămâie sunt dezolaţi şi denunţă “condiţiile, corupţia şi lipsa de cultură vizuală din România.”

Captivii Internetului – cei care vor, tristă neputinţă, să schimbe lumea doar prin Internet.

Captivii implicării  - cei care se implică – în orice, oricând şi cu oricine – ca să schimbe lumea.

Captivii  fotografiei – cei care văd numai prin obiectiv, iar lumina bună e bună numai pentru fotografie.

Captivii solitudinii fotografice- cei care-şi imaginează că un copac singur în vârful dealului înseamnă singurătate.

Exprimarea limpede – ultima frontieră.

Borcanul

(Cheile Gârliştei, 2009)

28 iunie 2009

Două fete, n-aveau mai mult de 7-8 ani, judecând după voce, adunau melcii din jurul cortului. În cort dormeam eu şi M. “Facem o fermă de melci?”. Chicotesc, foşnesc. “Gata, mami, aţi adunat destui.” – se aude o voce dojenitoare. Linişte. Aud doar melcii, pesemne mulţi la un loc, zornăind în punga copiilor. Fetiţele pleacă, dar lasă în urmă zornăitul melcilor care, neavând nimic mai bun de făcut, s-a agăţat de sfoara care ţinea cortul.

Ies. Dau bună dimineaţa la polonezi, ne zâmbim colocvial, îmi împrumută un borcan gol. Prind sunetele agăţate de sfoară, le bag în borcan şi le duc la copii,  care, auzind agitaţia din borcan, încep să ţopăie de bucurie. Deschidem împreună borcanul şi lăsăm să iasă sunetele, unul câte unul, până îşi găseşte fiecare melcul lui. Duc înapoi borcanul, nu înainte de a-l clăti cu o rafală de vânt. Vântul se opreşte brusc.

Doamne, ce cald s-a făcut!

În câte zile se strică o roșie de supermarket ?

Așadar, în urma acestui experiment complet inutil, n-am tras nicio concluzie inteligentă. Doar că:

- Roșia a stat la soare, umbră și umezeală

- Semințele au încolțit

- Abia dacă a lăsat zeamă

- S-a decolorat

- A pierdut foarte puțin din greutate

- După 90 de zile, din curiozitate, am tăiat-o!

later edit: răspund la o întrebare venită pe mail.

Nu, n-avea miros.  În interior, roşia  era acoperită de o substanţă gelatinoasă.  Coaja era plasticoasă.  Ca o minge chinezească dezumflată.

Caii, Sfântu Gheorghe

(Sfântu Gheorghe, 2009)

Oamenii, Sfântu Gheorghe

(Sfântu Gheorghe, 2009)

Plaja, Sfântu Gheorghe

(Sfântu Gheorghe, 2009)

Grădina din Breb

(Breb, 2009, cortul lui Pierre și Fanny)

Animale de camping

(Sighisoara, Camping Aquaris, 2009)

Aceeaşi mare, Sfântu Gheorghe

(Inventar: delfin ciopârţit, pet apă minerală -România, pet 2 -  Ucraina, golf I înmatriculat, stare bună, culoare roz cu berbec la volan, nisip fin şi chiştoace de ţigări, trunchi arbore la scăldat)

(Sfântu Gheorghe, 2009)

Marea, Sfântu Gheorghe

(Sfântu Gheorghe, 2009)

Prânz

(Cetatea Zânelor, Covasna, 2009)

Sighi, Brasov, Bestfest, Delta & om vedea

(Sz. 2006)

Ne vedem :)

Poveste cu tâlc

(Nădrag, 2005)

O fotografă  numită Sheila afişează o poză “pictorializată” în fotoşop pe un site public.  (LINK)

TinEye este un search engine făcut mai ales pentru fotografi şi care are un algoritm de căutare sofisticat.  Cu puţin noroc, îţi  poate găsi fotografia  şterpelită chiar dacă a fost modificată substanţial. (ex. decupată)  (LINK).

Într-o bună zi, cu ajutorul TineEye-ului, Sheila îşi caută pozele pe internet.  Află  despre o editură, dintr-o  ţară îndepărtată, care i-a furat poza  şi a folosit-o pentru a ilustra coperta unei cărţi. A contactat o firmă de avocaţi din capitala ţării respective şi i-a uşurat pe furăcioşi de 1000 Euro.  Furăciunea devine studiu de caz pe blogul oficial al motorului de căutare.  (TinEye earns a star: TinEye helps Sheila Smart recover 1000 euros and that makes us happy)

Editura care a publicat cartea se numeşte, parararam:  Nemira, din Bucureşti, România.  Şi să vă zic poanta:  titlul cărţii cu furăciunea pe copertă este…Plagiatul. (LINK)

Vă rog să nu-mi spuneţi că aşa ceva  se poate întâmpla în oricare altă  ţară. :)

Liceu

(S., iunie 2009)

“Many people are anxious when they’re about to be photographed: not because they fear, as primitives do, being violated but because they fear the camera’s disapproval. People want the idealized image: a photograph of themselves looking their best. They feel rebuked when the camera doesn’t return an image of themselves as more attractive than they really are.”

“The vast photographic catalogue of misery and injustice throughtout the world has given everyone a certain familiarity with atrocity, making the horrible seem more ordinary – making it appear familiar, remote (“it’s only a photograph”), inevitable. At the time of the first photographs of the Nazi camps, there was nothing banal about these images. After thirty years, a saturation point may have been reached. In these last decades, “concerned” photography has done at least as much to deaden conscience as to arouse it.”

“Recently, photography has become almost as widely practiced amusement as s’ex and dancing – which means that, like every mass art form, photography is not practiced by most people as an art. It is mainly a social rite, a defense against anxiety, and a tool of power. “….”Travel becomes a strategy for accumulating photographs. The very activity of taking pictures is soothing, and assuages general feelings of disorientation that are likely to be exacerbated by travel. Most tourists feel compelled to put the camera between themselves and whatever is remarkable that they encounter. Unsure of other responses, they take a picture. This gives shape to experience: stop, take a photograph, and move on. The method especially appeals to people handicapped by a ruthless work ethic – Germans, Japanese, and Americans. Using a camera appeases the anxiety which the work-driven feel about not working when they are on vacation and supposed to be having fun. They have something to do that is like a friendly imitation of work: they can take pictures.”

“Needing to have reality confirmed and experience enhanced by photographs is an aesthetic consumerism to which everyone is now addicted. Industrial societies turn their citizens into image-junkies; it is the most irresistible form of mental pollution. Poignant longings for beauty, for an end to probing below the surface, for a redemption and celebration of the body of the world – all these elements of erotic feeling are affirmed in the pleasure we take in photographs. It would not be wrong to speak of people having a compulsion to photograph: to turn experience itself into a way of seeing. Ultimately, having an experience becomes identical with taking a photograph of it, and participating in a public event comes more and more to be equivalent to looking at it in photographed form.  The most logical of nineteenth-century aesthetes, Mallarmé, said that everything in the world exists in order to end up in a book. Today everything exists to end in a photograph.”

fragmente din Susan Sontag, On Photography,  1977.

Scârț, A. și Pampon

(A. și Pampon în Scârț, loc lejer, Timișoara, mai 2009)