Toamna trecută

(foto: Timişoara, Str. Semenic,  2006)

Povestea lui Azorel

(foto: Timişoara, Piaţa Unirii 2007)

Azorel s-a scuturat de sclipici. Se cam săturase de privirile inocente şi mângâierile domnişoarelor parfumate din piaţa Unirii. Gardienii plăpânzi în uniformă îl indispuneau. Nutrea o admiraţie ascunsă pentru tinerii nonconformişti şi boemi care se adunau la fântână, râdeau tare şi se pupau pe botic. Aveau şi ei, la rândul lor, câte o gardă nichelată pe gât sau pe lăbuţă, dar niciodată nu erau legaţi.

Despre fotografie – (1)

 

(foto: Checea 2007) 

Azi e ziua micilor confesiuni fotografice. Mă declar afectiv zăpăcit.

Hoarde de aparate foto, mici, mari, metalizate, galbene, argintii,  colţuroase sau curbate invadează spaţiul public. Cotropesc, val dupa val, sufletele lipsite de griji ale talentelor nedescoperite. Rătăcirea în jungla diversităţii, complexitatea tehnică şi marketingul agresiv naşte experţi atotştiutori şi omniprezenţi. Leaderi fermi. Ghizi irascibili cu minţi tabelare. Sistemul referenţial e unul singur. Al lui. De preferinţă tehnic. Calitate în fotografie înseamna mult, rapid şi lucios. Mai ales lucios. Armonia fotografică al unui chip înseamnă eliminarea imperfecţiunilor. Dacă se poate, din aparat, printr-un algoritm. Aluniţa lui Marylin Monroe a avut doar noroc.  S-a născut înainte de Photoshop.

Cai aproape verzi

 

(Miniş, două mii şi ceva)

Fotografii din alte vremuri, când aparatul era neimportant, iar eu umblam hai-hui zile întregi în căutarea fotografiei desăvârşite. Îmi amintesc cum, după o zi alergătura, îmi îngheţau degetele pe aparat, eram hămesit şi-mi socoteam firfireii nemţeşte pentru ceaiul şi sărutul de la sfârşit de zi.  
   
Între timp, mi-am luat mănuşi de fotograf, cu degete rabatabile, aparat scump, acumulatori de rezervă, geantă antişoc impermeabilă şi neagră, obiective, filtre, carduri de rezervă, cărţi etc. Între timp, am cunoscut şi fotografi. Fermecători, plini de miez şi amabili. Între timp, am cunoscut şi alţi fotografi. Pretenţioşi, contrafăcuţi şi bătăioşi. Între timp, am observat cum fotografii pe care îi admir şi-o trag în freză pe forumurile şi magazinele foto româneşti cu o ferocitate ieşită din comun. De mâine, Chuck Norris se va ascunde în el de ruşine, fără drept de apel. Între timp, nu mai am timp de fotografiat, praful se depune în straturi pe gentuţa (impermeabilă şi neagră) din hol.  
   
Pauză. 

Să ne pupăm statistic

Poza am făcut-o în 2005. Vedeţi în imagine podeţul care desparte Satul, preocupat de marea integrare, de Păşune, cu vacile ei lăsate în voia sorţii de către cei doi adolescenţi pierduţi într-un sărut.

Dacă 3 milioane de români se săruta de trei ori pe zi-fireşte, le-am estimat doar pe alea date şi primite cu ochii închişi-atunci avem un număr formidabil de 9 milioane pupături sincere pe zi. Să presupunem că, din cele trei pupături pe zi, zâmbeşti o singură dată. Să presupunem că un sărut din şase este urmat de o îmbrăţişare. Să zicem că unul din trei oameni alătura şi-un ‘te iubesc’ sărutului.

Şi atunci, cum naiba figurăm în topul european al fericirii printre ultimele locuri ? Avem deci anual un miliard şi ceva de zâmbete, 500 de milioane de îmbrăţişări şi milioane de ‘te iubesc’-uri. Oare nu e suficient să concluzionăm, exact şi fără dubii, că măsurarea fericirii, prin statistici sau cu chestionarele pe masă, e cam trasă de păr ? :))

Light ?

Undeva în lume există zăpada roşie, colorată de alge, cu gust de lubeniţă (pepene verde). Perele de supermarket au gust de măr, merele sunt apă chioară. Apa chioară de la robinet are gust de baltă şi miros de clor. Clorul miroase a măr verde, pentru nasul şi mâinile gospodinelor harnice. 
   
Peştele în conservă, made in China, e mai ieftin decât crapu’ viu, gras şi nesănătos. Alimentele sănătoase sunt degresate. Light. Reţete light, maioneză light, cola light, lapte light, gust light, senzaţie light, muzică light, cărţi light, parfum light, băuturi light, laptop light, îmbrăţişări light, bârfe light, job light, francheţe light, ipod light, blog light, satisfacţie light. Turn off the light. 
   
Poftă bună!

(foto: Veneţia 2007)

Iubiri de rahat

(Veneţia, piaţa de peşte, 2007)

E liniştitor să stabileşti cu ex-ul, că indiferent de traseele individuale alese după despărţire, voi doi veţi rămâne prieteni. Nu de alta, dar relaţia voastră, spre deosebire de majoritatea celor trăite de pământenii obişnuiţi, are ceva mult mai nobil. Ar fi nedrept şi de-a dreptul josnic, ca ulterior să nu oferi măcar o fărâmă de prietenie după atâtea momente speciale. Argumente găseşti într-o clipită: prima îngheţată cu gust de scorţişoară, a doua întâlnire, prima partidă de amor. Vă leagă fire delicate în suflet.

Te încearcă un sentiment confuz, un amestec bizar între duioşie şi respect. Observi lucid cum vă destăinuiţi mult mai mult decât în timpul relaţiei, “vă înţelegeţi şi comunicaţi incomparabil mai bine”, vă iertaţi şi vă recunoaşteţi greşelile.

Şi totuşi…

După un timp, eşti cam scârbit pe alocuri. Harta prieteniei dintre voi e cam de rahat. În acele momente sublime la sfârşit de zi, când pui capul pe pernă şi ţi se închid ochii, te cuprinde un gând hain. O voce afurisită îţi şopteşte înţepător că prietenia ta contrafăcută e de fapt … o formă involuata şi diformă a iubirii pierdute.

(Şi în loc de concluzie, o fotografie făcuta anul trecut in Veneţia.)

Amenda-ţi-aş ghioceii !

Azi noapte am visat că-mi fac blog. Şi l-am făcut.  Stau înecat într-o garsonieră mică dar colorată. Sunt fericit! Când mă enervez, scriu o poveste scurtă, i-o arăt Ei, după care o arunc la gunoi. Ultima poveste scrisă de V-day i-a displăcut tare mult.  
   
Doi gardieni nepatrunsi de spiritul Valerianei de ieri, amendau un bătrân pentru ‘comercializare ilegală de flori pe raza municipiului Timişoara’. Unul dintre gardieni urla înfiorător, celălalt îl trăgea de mâneca, încercând să-l calmeze. Bătrânul amendat repeta mecanic următoarea frază: “Sunt om sărac, nu-i destul că m-aţi amendat ? Lăsaţi-mi măcar ghioceii!”

Îmi venea să-mi vărs maţele peste gardieni şi să-i urmăresc  zvârcolind-se gastric până leşină. După care, aş invita fiecare nenorocit să-şi îndese amenzile în gura celor doi, până se fac cât un om de zăpada. Gardienii astfel metamorfozati i-aş expune în Piaţa Unirii, să păzească intrarea de la veceul public. Primăvară, când oamenii încep să respire prin piele, primele raze de soare îi vor topi pe cei doi. Leşurile lor lichide se vor prelinge în toaletă, canalizare, Bega. Vor rămâne în urma lor doar două chipiuri cu miros de urină şi o plăcuţă comemorativa: “Aici s-au lichefiat ultimii doi gardieni din România”. Din acel moment, iernile nu vor mai fi la fel. Timişoara va fi învăluită, an de an, într-un parfum uşor de ghiocei…:) 

(foto:  2006, la bunici, în satul unde frunzele uscate coboară pe pânza de păianjen )