Cuţu dulce…

(Valea lui Liman, 2004)

Câinele de mai sus, relativ trist şi aproximativ plictisit  de zâmbetele tensionate ale participanţilor  la un training, este victima generozităţii umane manifestată îndeosebi în coffee-break-urile superimportante pentru dinamica cursurilor. Pauzele respective sunt un bun prilej pentru iubitorii de animale să îndoape câinii fără stăpân (de pe o rază de 2 km) cu delicioasele cornuleţe  ‘Seven Days’ umplute cu ciocolată.  După executarea acestui ritual de comuniune sufletească autentică dintre câine şi om, pentru evitarea oricărei neînţelegeri, e recomandat să-i enumeri câinelui, pe un ton ferm, motivele pentru care nu-l poţi lua acasă.

Insule mişto

(Ugljan, Croaţia, 2005)

Mai există colţuri de lume unde apa încă sclipeşte ireal de frumos,  părinţii citesc în linişte, iar pruncii stau zile întregi la scăldat, pănă li se zbârceşte pielea. Locuri unde bărcuţele colorate şi portofelele nu dispar niciodată. Plaje unde aricii de mare îşi cer scuze că au spini…        

(După o lună şi 14 articole, am pe blog un nesuferit care mă tot înjură, îi şterg discret comentariul şi îmi văd de treabă, el revine şi revine, mă acuză de cenzură, mă face porc, îmi vorbeşte de dreptul la replică (replică la  ?), de angoasele lui,  despre imperfectiunea sistemului, în general,  despre defectele mele, în particular. Nu ştiu ce să mai fac … :)

With a flower

(foto: Chibed, 2006)

With a flower

by Emily  Dickinson

I hide myself within my flower,
That wearing on your breast,
You, unsuspecting, wear me too –
And angels know the rest.

I hide myself within my flower,
That, fading from your vase,
You, unsuspecting, feel for me
Almost a loneliness.

Flori de câmp

(foto: Chizătău, 2008)

Livezi cu PET-uri

(Maşloc, acum două zile)

Dovada transhumanţei păstorilor moderni este o livadă presărată cu PET-uri, nu cu excremente de oaie, cum ar crede aceia care-şi amintesc doar de câmpul verde şi proaspăt din copilăria lor. Călcatul în caca, cu picioarele goale,  e o plăcere epidermică şi olfactivă incontestabilă pe lângă grozăviile care ţi s-ar putea întâmpla când ieşi la iarbă verde.  Îmi vine să zâmbesc când ma gândesc la bucuria curajoşilor de week-end, care trecând peste o fâşie de cărbuni încinşi, se extaziază în uralele privitorilor îmbujoraţi de “so much fun”. Noua provocare în materie de divertisment ecologic ar fi să străbaţi un câmp plin de conserve goale şi cioburi, desculţ şi legat la ochi.  Ura! 

Poze pe care nu le-aş mai face

(Timişoara, 2003, Podul Maria)

Sunt acelea care nu povestesc despre nimic, arată doar faţa hidoasă a nepăsării colective, fără scop documentar sau jurnalistic. Mi-a trebuit ceva timp să înţeleg că destinele acelor oameni tot frânte rămân, indiferent cît de mult mi-aş fi dorit eu, ca fotograf amator, să expun şi să trezesc conştiinţa adormită a privitorilor. Am trăit o vreme cu iluzia că prezint o dramă unică şi irepetabilă, crezând că imaginile tulburătoare vor viermui în mintea oamenilor şi după ce dau ‘click and shut down windows’. Halal clişeu. Eram tânăr şi naiv! Penibilă scuză după ce ai fotografiat un boschetar mucos, nu ?

 

Birtul satului

(Chibed, 2006)

Concursurile foto, 3 enervări

Transparenţa concursurilor foto

Când vine vorba de accesibilitatea informaţiilor publice sau distribuirea banilor, companiile româneşti sar la beregata autorităţilor de orice fel.  Solicită corectitudine, transparenţă, şanse egale şi tratament nediscriminatoriu. În numele legilor, bunului simţ şi al competiţiei deschise.  Sunt bani publici.

Alta e situaţia când banii sunt ai tăi. Îi dai cum vrei şi cui vrei. În cazul unui concurs foto transparenţa, de cele mai multe ori,  este un moft. Ce nu înţeleg piaristele săltăreţe care iţi servesc porţii gigantice de evenimente creative, sub pretextul comunicării şi al deschiderii,  e că nu e suficient să ai o logistică bine pusă la punct, premii consistente şi anunţuri unse cu marmeladă. Ulterior, detaliile ascunse din organizare fac terci imaginea companiei.  După afişarea rezultatelor, când erupe  scandalul, rămâne doar un oftat prelung şi mâhnit că, deh, românii ăştia sunt  tare cârcotaşi, răutăcioşi, invidioşi…

Componenţa şi competenţa juriului. 

Nu oricine poate juriza un concurs de fotografie, pentru că  nu e suficient să fii bine intenţionat, mai ales când nu ştii nimic despre fotografie sau artele vizuale. Când se premiază fotografii slabe,  oamenii înţelegători din fire  relativizează totul. Şi atunci, facem toţi o băiţă în expresii călduţe:  ”gusturile nu se discută”, “juriul trebuie respectat”,  ”nu există poze proaste” etc. Ba există fotografii proaste! Eu am facut mii  de fotografii execrabile. Sunt unele poze bune, apreciate de mulţi sau doar de câţiva, care mie nu-mi plac. Pentru că nu le percep, pricep şi nu-mi stârnesc nicio emoţie. Acestea nu sunt poze proaste.  Pozele cu adevărat slabe sunt acelea peste care în două zile se aşterne praful şi uitarea.  Fotografii despre care nimeni şi niciodată nu va vorbi. Politeţea presupune să nu desfiinţezi verbal o poză slabă, câştigătoare la un concurs foto sau afişate pe diverse forumuri, pentru că nu e vina câştigătorului. În schimb, revolta faţă de un juriu incompetent e sănătoasă.

Ambiguitatea regulamentului de participare

Citind regulamentele de participare la diverse concursuri, de multe ori sunt nedumerit, mai ales când nu se specifică clar statutul juridic al imaginilor necâştigătoare.  Dacă şi cum vor fi folosite după concurs. Anunţul concursului, împreună regulamentul de participare,  ar trebui să clarifice eventualele confuzii, nu să genereze milioane de întrebări lăbărţate în toate colţurile internetului.

De mâine revin la poveştile mele.

 

(Checea, jud. Timiş, 2007)