Poze pe care nu le-aş mai face

(Timişoara, 2003, Podul Maria)
Sunt acelea care nu povestesc despre nimic, arată doar faţa hidoasă a nepăsării colective, fără scop documentar sau jurnalistic. Mi-a trebuit ceva timp să înţeleg că destinele acelor oameni tot frânte rămân, indiferent cît de mult mi-aş fi dorit eu, ca fotograf amator, să expun şi să trezesc conştiinţa adormită a privitorilor. Am trăit o vreme cu iluzia că prezint o dramă unică şi irepetabilă, crezând că imaginile tulburătoare vor viermui în mintea oamenilor şi după ce dau ‘click and shut down windows’. Halal clişeu. Eram tânăr şi naiv! Penibilă scuză după ce ai fotografiat un boschetar mucos, nu ?
3 comments so far
Leave a reply
si totusi…
Traiesc aceeasi senzatie ca si tine. De ceva timp, vreau sa scriu despre oamenii invizibili (cei ignorati de societate) si mi-e greu, fiindca nu stiu daca ar trebui. Vorba ta – viata lor ramane la fel. Sau poate nu
Nu ştiu. Dacă o faci cu compasiune, căldură şi apropiere, aşa cum scrii tu de cele mai multe ori, atunci sigur contează. Aştept articolul :)