Gâze

(Timişoara, 2008)

E plin de gâze în parcul copiilor. Ele dansează nestingherite în lumina galbenă. Elefanţii din beton sunt din ce în ce mai trişti. Nu-i mai călăreşte nimeni. Copiii se joacă în mall. În ţarcul amenajat special pentru ei. Lângă căluţii mecanici.

Viaţa la ţară

(Liveni, jud. Botoşani, 2006)

Au mai rămas câteva paradoxuri izbitoare de observat în satele moldoveneşti de unde capii de familie au migrat spre occident.

Nu poţi râmâne indiferent la copiii cu ochii albaştrii, genele lungi şi părul bălai, jucându-se cu telefoane scumpe, primite din Italia, dar care au dinţii stricaţi.

Nu poţi ignora nici junii satului. Aceştia crestează obsesiv câmpurile prăfuite cu scuterele lor nou-nouţe, spre disperarea găinilor şi bătrânelor cu privirea senină.

Apoi, căruţaşii beţi rangă la 6 dimineaţa îţi oferă o nouă perspectivă asupra tihnei rurale.

În rest, şi lucruri bune, oamenii, per general, trăiesc mai bine, există chiar o nouă orânduire în diviziunea socială a muncii în familiile româneşti. Femeia se ocupă de casă (spală, gateşte şi repară prizele), veghează pruncii şi, după program, are grijă de părinţii şi socrii bătrâni. Bărbatul trimite bani din Spania.

Echitabil.

Portret de copil – 2

(Nădrag, Timiş, 2005)

Iedul, comuniştii şi părţile bune

(198.., copyright: Tata)

Mă cuprinde un fior rece când mă gândesc la acele vremuri comuniste. ”Erau şi lucruri bune” sună ca o glumă proastă, înţepătoare, precum un cornet de hârtie cu ac la capăt, suflat direct în posterioarele noastre lipite de scaunele Ikea. Mă uit în urmă bucuros, căci acolo pluteşte copilăria mea, într-un sat cu oameni voioşi şi dezamăgiţi în acelaşi timp. Pentru mine, acele lucruri bune se rezumă la îmbrăţişările părinţilor, supa de usturoi a bunicii şi dealurile bunicului. Restul sunt un amalgam de nostalgii înşelătoare şi melancolii înceţoşate. Tot ce mi-a rămas e un sentiment mărunţel şi nedefinit al anormalităţii, nefirescului acelor vremuri. Sunt suficient de tânăr ca să mă lase rece sticla de Brifcor şi suficient de bătrân ca să intuiesc atrocităţile acelui regim dezumanizant.

Sunt conştient că între supa de usturoi a bunicii şi apartamentele repartizate gratuit tovarăşilor, mai există milioane de poveşti gri sau studii complexe care descriu infinit de multe cauze, incertitudini şi frământări istorice. Acestea sunt poveştile altor oameni. Când te desparţi abrupt de comunism la vârsta de 12 ani, pitit în baie, în timp ce gloanţele şuieră pe strada ta, ulterior îţi piere cheful de a vedea ”părţile bune”.

Frânturi

(curs festiv, UVT, 2008)

 Am primit albumul foto editat după concursul de arhitectură Century 21. Tiparul este excelent. Chestia nasoală e că o poză este tipărită pe 2 pagini. Mie îmi zgârie ochiul o fotografie secţionată de legătura cărţii.  Legătură  care s-a desfăcut în prima zi, iar paginile au luat-o la plimbare.  

Ieri seara, timp de câteva ore,  web-ul foto românesc mi s-a părut o reţea plină de superingineri. Am avut impresia că trei sfert dintre internauţii fotografi discută doar despre tehnică.  Obiective, softuri, filtre, inele, algoritmi, optică, developări.  Jumătate din forumurile foto par a fi ciuruite de aceleaşi întrebări tehnice, sufocante şi recurente: Nikon sau Canon, care aparat îşi merită banii etc. Mă rog, moartea pasiunii. :) 

Am (re)văzut şi site-uri faine, pagini personale cu poze absolut încântătoare.  Blog-uri frumuşele, cu fotografii drăguţe sau reportaje bine închegate. De ex. Leigh Perry – seria fractured

 Am mai făcut ceva poze pentru un fluturaş şi-un banner.

Am mai pozat la cursul festiv al lui Marion. (sus)