Lampioane zburătoare

(Gărâna, 2008)

Pentru cei care au fost la Gărâna şi au văzut chestiile alea neidentificate pe cer, să ştiţi că erau aceşti tineri care se jucau cu lampioane zburătoare din hârtie translucidă. ‘Chestiile’ astea îşi luau zborul pe acorduri de jazz, în jurul Music Ranch-ului. Privindu-le, pentru zece minute am uitat de bancurile nesărate (o ţârucă homofobe şi o ţârucă rasiste) ale prezentatorului, fumul gros de mici şi jeepurile înfipte în sânul verde al naturii. Concertele, în schimb, tare mult mi-au plăcut .

Porcul vecinilor

(Porcul vecinilor, C., 2006)

Apropo de oameni ca porcu’, când eşti la limita răbdării, când te-a scos din sărite un funcţionar acrit de cafele, sau pur şi simplu dai de unul atât de nesimţit şi isteric, încât realizezi că nu te mai poate ajuta nici o tehnică de anger management sau conflict resolution, atunci, în loc să-i tragi două palme în sistem Hollywood sau Ally McBeal, deşi simţi furnicături în palme, ei bine, va trebui să afişezi un zâmbet larg şi duios, semnalând astfel capacitatea ta de a înţelege logica picocefalului şi sufleţelul lui meschin. E dezarmant, trust me. Iar în gând, pentru consolarea ta şi confirmarea impresiei că eşti the absolute winner, poţi repeta cele zise de dl. G.B. Shaw: “I learned long ago, never to wrestle with a pig, you get dirty; and besides, the pig likes it.”

Neputință

(Str. Muzicescu, Timișoara, 2006)

Neputința e când te pocnește o mașină, iar în timp ce tu ești împrăștiat pe asfalt, timpul se dilată suficient de mult ca să  poți studia chipurile acelor oameni care trec nepăsători pe lângă tine. Îmi amintesc de domnița în mașina de culoare stridentă cum a făcut ochii mari, după care m-a ocolit tacticos. Era îngrozitor de machiată.  Vatmanul plictisit care s-a uitat fix în ochii mei, de două, trei, patru ori, a închis ușile tramvaiului și a dispărut. Îmi amintesc de domnul care-și plimba câinele. S-a oprit, părea că se apropie de mine,  dar la jumătatea drumului și-a smucit brusc câinele și s-a întors. Cam de rahat țara asta, uneori, pe alocuri. Noroc că sunt un optimist. Moderat. (Am scăpat cu câteva vânătăi și o entorsă)

Despre muncă, 2 fragmente

(Nădrag, jud. Timiș, 2005)

“Cea mai remarcabilă trăsătură a locului de muncă modern n-are nimic de-a face cu computerele, automatizarea ori globalizarea. Constă în convingerea unanimă că munca trebuie să ne facă fericiți. Toate societățile au așezat munca în centru; a noastră e prima care sugerează că munca ar putea fi și altceva decât o pedeapsă sau o privațiune. A noastră e prima care dă de înțeles că o ființă omenească sănătoasă dorește să se apuce de treabă chiar dacă el sau ea nu sunt presați financiar s-o facă. Suntem unici și prin faptul că lăsăm să ne definească alegerea muncii; prin urmare, întrebarea de bază pe care o punem noilor cunoștințe nu e de unde vin sau cine le sunt părinții, ci, mai degrabă, cu ce anume se ocupă – ca și cum doar asta ar putea revela efectiv acel “ceva” care dă vieții omului timbrul caracteristic.N-a fost întotdeauna așa. “

“Ar trebui, probabil, să ne temperăm tristețea la sfârșitul vacanțelor, să ne amintim că munca este deseori mai suportabilă când nu ne așteptăm, încrezători, să ne facă fericiți“

Alain de Botton, Despre farmecul lucurilor plictisitoare, Humanitas, 2006

(Și uite așa, citind cărticica, ne-am dus la Ghioroc, lângă lac, și era mult albastru…)

Cuţu pufos

(Timişoara, 2006)

Nu ştiu ce-i mai superficial, să pozezi câini la colţ de stradă şi să dai titluri drăgălaşe la poze, sau să pozezi bătrânei cu multe riduri şi să dai titluri funebro-fatale. De fapt, a doua e chiar mojicie, pardonabilă, într-un fel, mai ales când mitocănia este comisă de flăcăii care văd bătrâneţea ca, scuzaţi expresia, “ultima staţie din viaţa unui om”. Ziceam că-i pardonabilă, căci la prima criză de rinichi/fiere /stomac/genunchi/spate, mulţi dezvoltă o empatie sănătoasă pentru bătrâni.