90 de grade şi povestea micuţului

(Trei Ape, Caraş, 2006, din seria “90 de grade”)

(Nădlac, 2007, din seria “90 de grade”)

Primul aparat foto mi s-a furat în 2004.  Cumpărasem un Nikon FM2n pe film, bine întreţinut, o bijuterie mecanică. Îl aveam doar de o săptămână şi nici nu mă împrietenisem bine cu el, căci mi l-au şi şterpelit câţiva băieţi cu palma lipicioasă. Eram în Tuşnad la şcoala de vară. Făcusem în total 24 de cadre cu aparatul.  Un singur film. Mai aveam acasă un Zenit moştenit (cum altfel:), dar cu el nu prea mă înţelegeam. Deşi îmi plăcea mult bokehul obiectivului, îl simţeam butucănos şi prea greu.

După ce m-am întors acasă din tabără, eram complet dezumflat. Ştiind că bani pentru un aparat bun pe film nu am, m-am decis să-mi cumpăr unul digital, mic şi ieftin.  Am luat un Canon powershot A85, de pe net, de la un samsar care dăduse contorul de cadre înapoi, l-a resigilat şi mi l-a vândut ca nou. Am aflat ulterior că era un aparat de prezentare în Germania – din ăla care stă pe stand şi toată lumea îl pipăie – dar  măcar îl luasem la jumătate de preţ. Fair enough.

La început, parametrii tehnici mi-au cam tăiat apetitul fotografic.  Micuţul aparat focaliza şi declanşa în două-trei  secunde. Profunzime de câmp, ciuciu,  zgomot,  distorsiuni şi zone arse, totdeauna. Abia atunci a început să-mi placă cu adevărat fotografia.  După câteva lecturi inspiraţionale,  m-am decis că singurul lucru care contează este fotograful. Am început să fotografiez tot felul de locuri ciudate, să experimentez diverse tehnici, să anticipez şi să post-procesez atent.  Una dintre seriile făcute cu “micuţul” este cea pe care am numit-o “90 de grade” (vezi imaginile).  Reglezi un timp de expunere relativ lung (1/8 – 1/20), focalizezi şi în timpul expunerii smuceşti aparatul cu fix 90 de grade, din încheietura mâinii. Cu puţin exerciţiu, îţi poţi alege chiar şi punctul de rotaţie. Alte fotografii făcute cu micuţul: aici şi aici.

(Disclaimer:  Seria “90 de grade” a fost făcută strict din amuzament. Am scris această postare nu pentru a dovedi cât de mişto e o săpunieră,  nu e  :) , dar cred că pentru un amator la început de drum, aparatul foto contează într-o măsură mai mică decât se crede.   As for me, la începutul  anului mi s-a furat şi “micuţul” :) )

Praid, 2006

(Fortepan 400, Ilfosol-s)

Poneiul roz

(lângă Chişinău, 2007)

Am şi eu fotografii cu svastici. Ultima, cea mai discutabilă, am făcut-o într-o biserică, la o cununie. Ceva însă m-a oprit s-o afişez. Nu neapărat frica de moraliştii războinici care invadează blogurile, ci mai degrabă sentimentul că ar fi fost un gest inutil, sămânţă de scandal, leagăn pentru e-resentimente ţepene. Şi pentru un fotograf de ocazie, fără autoritate şi neştiut de nimeni, ar fi prea mult. Mă bucură totuşi, că o instituţie cum este ICR-ul, a făcut loc şi pentru un ponei roz. Pentru că la fiecare colţ de stradă şi-n fiecare căpătâi de blog populaţiunea îşi negociază convingerile despre artă, iar asta e de bine…

(Povestea poneiului şi câteva imagini: aici)

Veneţia

(2007)

Luna

(Chibed, 2006)

Azi am râs

(Nădrag, 2005)

Nu-mi găsesc cuvintele. Stau al dracului încâlcite, undeva sub cearcănele mele. Priveam azi doi tineri pletoși, indesați într-un bar mic-mic, cu două microfoane și un public suspect de tânăr. Cântau ceva, cumva. Le curgeau din gură șuvoaie de versuri comice. Câteva fraze vitriolante și zemoase despre manele și câteva versuri despre presupusul rahat pe care-l lasă în urmă presupusa iubire presupus adevărată. Și râdeauuuuu toți, vai, dar râdeau ca la Charlie Chaplin.

(Această postare este dedicată cîrcotașului roz :) )