The fish doesn’t speak. The reporter does.

Să vedeți ce mi s-a întâmplat.   Dau fuguța  după niște usturoi  de Kaufland. Las peștii la decongelat pe masă. Ajung înapoi, intru în bucătărie, radioul e pornit. Suicide Hrușcă. Peștii împrăștiați. Telefonul e pe jos. Ridic receptorul. Îmi tremură mâna. O voce gâtuită îmi șoptește să developez filmul. Adun peștii. Se uită ciudat la mine. Dau drumul la televizor. O reporteră la un târg de Crăciun:

“-La ce folosesc cristalele astea ?

- Alea sunt aductive de noroc…

- Si cât costă ?

-Cinci sute, adică 50 de lei!

- Ce-s cu bomboanele astea ?

- Bomboanele este pentru diabet.

- Alea confiate ce sunt ?

- Alea ?

- Ce-s  alea ?

- Fructele uscate de casă”

(Timișoara, 2007)

Prieteni

(Biled, Timiş, 2005)

vorba zilei:

“Niciodată nu e aşa ca să nu fie cumva”

sau

“Niciodată n-a fost să nu fie cumva”

Mozaic

(Drumul Timişoara-Arad)

1. Un interviu franc  a lui Kit despre filme, fotografie, muzică…  – LINK

“Faptul ca m-am reapucat de fotografia analogica a facut sa ma indragostesc de fotografie din nou, inca mai cu patima decat prima data. Nu mai tinusem in maini un film de opt ani, si uitasem cat de frumoase sunt imaginile, uitasem grija cu care fotografiezi pe film si nerabdarea…” (Între Leica şi Asia)

2.  “ESTetica  fotografică în România anilor ‘80″ de Eliodor Moldovan. LINK (pdf, 74 pagini)

“Unul dintre domeniile cele mai corupte ale fotografiei oficiale l-a reprezentat cu siguranţă fotoreportajul, iar cel mai reprezentativ pentru modul în care trebuia să fie ilustrată o publicaţie în viziunea oficialităţilor comuniste este desigur cotidianul “Scînteia”.

Deşi arta fotografică nu putea influenţa decât într-o mică măsură conştiinţa privitorului ţinând cont de proasta funcţionare a şi aşa puţinelor canale de distribuţie a imaginii, ea totuşi era obiectul supravegherii politice. În aceste condiţii ne putem imagina în ce măsură fotoreportajul –zonă a fotografiei asociată instinctiv aproape cu realul- cu uriaşele sale resorturi propagandistice, cu atât mai mult cu cât era mediat de cotidianul cu cel mai mare tiraj din ţară, era un domeniu înrobit total politicului.

Două dintre rubricile (fotografice) permanente şi extrem de relevante pentru funcţiile şi importanţa acestui mediu în rândurile ziarului “Scînteia” le-au reprezentat: “Din albumul civilizaţiei socialiste: IMAGINI NOI ALE ORAŞELOR PATRIEI” şi “Din albumul marilor împliniri socialiste”. În prima rubrică erau panoramate noile alei şi bulevarde străjuite de la fel de noile blocuri şi cartiere muncitoreşti, de regulă compuse pe diagonală pentru a sugera dinamismul (vezi capitolul II pentru aceleaşi referinţe intrebelice) vieţii socialiste.”

3. Alt interviu, tot de la Kit  – LINK

“Ca scoala de gandire in ultima vreme simt o afinitate pentru estetica wabi-sabi si catre frumusetea obiectelor banale, a imbatranirii si a imperfectiunii. Poate vine cu varsta, poate vine ca un recul dupa anii petrecuti in industria de advertising cautand look-ul perfectiunii comerciale…” (Generatia foto-managerilor)

4. Fotografii de văzut:  http://www.alessandrasanguinetti.com

Fur: An Imaginary Portrait of Diane Arbus

Filmul Fur: An Imaginary Portrait of Diane Arbus putea fi despre  fotografie sau iubire, dar n-a fost. Dragostea, pretext pentru fotografie. Fotografia, pretext pentru dragoste.  Spuneţi-mi voi, cei pricepuţi ? Un soţ fotograf (profesionist) și o soţie (casnică, dulceagă – înlăcrimată până la refuz, dar cu aspiraţii), primul, caracter  slab (definit),  preocupat de foto(-business și income), a doua, soţia munte de complexe – în iluzia scenaristului -aşteaptă amândoi (şi uită, în final, de) momentul decisiv. Ochii şi vocea lui Robert Downey Jr. trag filmul, trag, trag, lent (şi fermecător, pe alocuri) timp de 122 de minute. Eu, ca fotograf amator, m-am simţit ca vegetarianul care trebuie să extragă un broccoli verde crud de sub platoul medieval de carne. Despre iubirea care (ne/te) mântuie, zic pas (eram într-o pasă nesimţitoare), alternativele (opuse şi propuse)  – familie ori artă – m-au obosit. Mi-a plăcut sunetul.

(În realitate, Diane Arbus este o fotografă extraordinară. LINK)

Indianul, olandeza şi somnul meu

(Cameră hotel, Reni, Ucraina, 2006)

Urc  eu în trenul de bucale, ginesc compartimentul şi dau bună ziua la domnul cu barbă alba şi alură de actor-aristocrat. Se face că plouă.  Nesimţirea n-are vârstă – îmi zic, mă aşez, îmi aranjez ştampila, sendvişiurile şi  apa. Aţipesc.

Mă trezeşte o voce stridentă: “schiuzmi, wuld iu chanze plaze with me”.  Deschid greoi ochii.  O faţă mare şi rotundă de indian îmi umbreşte tot compartimentul. Nesimţirea n-are rasă, îmi zic.  Zâmbeşte larg, aproape că mă înghite. Are dinţii îngrozitori de albi. Îmi face cu ochiul,  şugubăţ şi complice. În spatele lui, o blondă naturală (cod wella 8723  – medium blonde) zâmbeşte sfios peste umărul lui. Aha, vrea să stea lângă ea. Tac mâlc. Îmi mut ştampila, sendvişiurile şi apa.  Aţipesc. Aristocratul la fel.

Mă trezesc. Aristocratul horcăie.  Indianul chiţcăie. O curtează  obsedant. Olandeza Erasmus îi răspunde cu un zâmbet timid. Indianul îşi strecoară mâna spre ea. Îşi ating două degete. Indianul aţipeşte.  Ea îşi întoarce capul spre fereastră. Are o privire teribil de tristă.  S-ar uita în zare, dar afară e beznă. Sting lumina. Verific ştampila. E la locul ei.   Aţipesc.

Mă trezeşte un murmur obositor. Deschid un ochi. Indianul are un dicţionar pe genunchi şi bâiguie ceva în româneşte. Ea se face că se amuză. Mă uit la ea în ochi şi strâmb din nas. Nu ştiu ce-i şopteşte, dar el închide cartea şi se cuibăreşte la ea în poale. Sunt frânt! Aristocratul fluieră pe nas. Închid ochiul şi aţipesc.

Mă trezeşte un bâzâit intens. Clipesc. Identific I-pod-ul indianului. E dat la maxim. Stau şi cuget. Inima îmi bate neregulat. Am draci. Respir sacadat. Aţipesc, cu greu. Ştampila e la locul ei.

Mă trezeşte sadic naşul.  Îi arăt biletul. Indianul doarme. Pufăie ca un bebe. Îl detest. Deşi  mă dor ochii, aprind lumina.  Scot o carte şi mă apuc de citit. Răsfoiesc zgomotos cartea. O scap. Tuşesc tare.   Se trezeşte şi indianul. Strâmbă din nas. Zâmbesc nevinovat, îi fac cu ochiul, şugubăt şi complice.

Joi, 4 decembrie 2008. Acceleratul Timişoara – Bucureşti.