Iubirea adevărată

(Socolari, 2005)

Uneori sunt uimit câtă preocupare poate exista pentru iubirea adevărată.  Peronul unde sosesc trenurile încărcate cu iubire  mi se pare tare aglomerat.  Such a sorrowfull sight ! Grupurile de thirties, cuprinse de neliniște și speranță,  îşi aşteaptă, cu privirea aţintită spre ferestrele aburinde,  jumătățile potrivite.

Mi-a povestit odată un bătrân cum a așteptat el 40 de ani ca să-și reîntâlnească iubirea pierdută în tinerețe.  A cunoscut-o în satul vecin, la un bal. După o scurtă perioadă de dragoste fulgurantă, într-un deceniu tulburat  de război și sărăcie, a venit la Arad ca slugă. S-a întors cîțiva ani mai târziu, fără avere, cu gândul la Ea. A aflat cu amărăciune că iubitei i se pierduse urma. A cutreierat satele din jur, lăsând vorbă prin cârciumi și biserici, poate-poate știe cineva ceva. Treizeci de ani mai târziu a primit o veste îmbucurătoare. Iubita locuia la patru sate distanță, sub un alt nume și  în cu totul altă direcție decât căutase el.

Sunt surprins de fiecare dată când un bătrân mă întreaba direct: “Iubita ta unde este ?” I-U-B-I-T-A. Pe deplin și-n toate sensurile. Pentru mulți de pe peron, sună cam arhaic să-i întrebi despre iubită. Sunt așteptați acasă de  prietene, fete, muieri, concubine, amante și – teribil de utile -” friends with benefits“.  Nu-i așa că una dintre dilemele care persistă e cine dă primul papucii? Primul care se îndrăgostește, of course…

I-a mai trebuit bătrânului încă zece ani până să ajungă în al patrulea sat. Soția lui murise, iar copiii se mutaseră la oraș. În al patrulea sat, la adresa unde trebuia să fie Ea,  a găsit doar o casă din chirpici. Părăsită, căci se prăpădise și ea.