Arhiva pentru noiembrie, 2009| Pagina de arhivă lunară
Frânturi (2)
Comentarii (9)
(Omul şi Fazanul, Periam, 2007 – Omul şi iepurele)
Ştire (ne)uitată: Saramago la film. Un sărut. Link.
E uimitor cât de bine pot articula toţi incoerenţii sau bâlbâiţii înjurăturile, când şi dacă este cazul, de exemplu în timpul meciurilor de fotbal. Duşmănia este, orice s-ar zice, un bun logoped.
Boris Vian în “Spuma zilelor”: “Două tinere trecură pe lîngă el şi pătrunseră în vestibulul imobilului. Inima i se umflă peste măsură, îşi pierdu greutatea, îl ridică de jos, şi Colin intră după ele”
Banalitate: toţi fotografii pe care-i admir scriu bine.
Israel, acu’ multă vreme: o singură imagine mi-a rămas întipărită definitiv în minte, o fată abia trecută de adolescenţă cu o puşcă sniper în spinare.
Banalitate2: toţi fotografii de care mă feresc ca dracu’ de tămâie sunt dezolaţi şi denunţă “condiţiile, corupţia şi lipsa de cultură vizuală din România.”
Captivii Internetului – cei care vor, tristă neputinţă, să schimbe lumea doar prin Internet.
Captivii implicării - cei care se implică – în orice, oricând şi cu oricine – ca să schimbe lumea.
Captivii fotografiei – cei care văd numai prin obiectiv, iar lumina bună e bună numai pentru fotografie.
Captivii solitudinii fotografice- cei care-şi imaginează că un copac singur în vârful dealului înseamnă singurătate.
Exprimarea limpede – ultima frontieră.
Borcanul
Comentarii (7)
(Cheile Gârliştei, 2009)
28 iunie 2009
Două fete, n-aveau mai mult de 7-8 ani, judecând după voce, adunau melcii din jurul cortului. În cort dormeam eu şi M. “Facem o fermă de melci?”. Chicotesc, foşnesc. “Gata, mami, aţi adunat destui.” – se aude o voce dojenitoare. Linişte. Aud doar melcii, pesemne mulţi la un loc, zornăind în punga copiilor. Fetiţele pleacă, dar lasă în urmă zornăitul melcilor care, neavând nimic mai bun de făcut, s-a agăţat de sfoara care ţinea cortul.
Ies. Dau bună dimineaţa la polonezi, ne zâmbim colocvial, îmi împrumută un borcan gol. Prind sunetele agăţate de sfoară, le bag în borcan şi le duc la copii, care, auzind agitaţia din borcan, încep să ţopăie de bucurie. Deschidem împreună borcanul şi lăsăm să iasă sunetele, unul câte unul, până îşi găseşte fiecare melcul lui. Duc înapoi borcanul, nu înainte de a-l clăti cu o rafală de vânt. Vântul se opreşte brusc.
Doamne, ce cald s-a făcut!
