Întâmplări din tren. Bananele și omul din Roșiori Nord.

(2010, într-o gară oarecare unde călătorii așteaptă pe acoperiș)

Câtă beznă în gara Roșiori Nord! Trenul oprise. M-am dus să fumez o țigară. Eram chiar în dreptul ușii și mă uitam în gol.

O umbră stranie m-a făcut să tresar. Apăruse de nicăieri. M-a întrebat cu o voce nesigură dacă nu am ceva de mâncare. Nu, n-am, i-am răspuns scurt. Călătoriile frecvente prin țară,  parcurse cu trenul,  m-au învățat să zic un „nu” scurt și hotărât, ori de câte ori era cazul, mai ales în zona gărilor, unde fiecare cerșeală începea cu  ”șefu’, n-ai cumva…?”. De obicei aveam acel ceva, dar nu mă simțeam șef. Dubioșii gărilor nu vor ezita să-ți ceară un leu și sa-ți zică șef, iar în condiții mai proaste de iluminat sau afective, de pildă, să-ți stâlcească mutra.

Să revenim. Îi căutam privirea ascunsă sub glugă. Se uita în jos, fără să ridice capul, și bătea din picior. I se vedea doar vârful nasului. E frig, probabil că-i este frig. L-am întrebat dacă vrea o țigară. Nu-mi stă în obicei să fac asta. Mai precis, în condițiile economice actuale, nu ofer  țigări necunoscuților.  Doar dacă zâmbesc frumos. Dar n-aveam de unde să știu dacă zâmbește. I-am oferit totuși o țigară, întrucât, după ce mi-a cerut mâncare, pur și simplu m-a lăsat în pace.

Nu fumez, răspunse el. Aha, mi-am zis în gând, deci vrea bani. Mă gândeam. Bun. Trebuie să recunosc că aveam și o ușoară stare de disconfort. Am presupus că unul care îți cere mâncare pe peron musai să fie și fumător. Era, așadar, nefumător. Am băgat mâna în buzunar și am scos cinci lei. Banii sunt un alt lucru pe care,  din aceleași rațiuni economice sănătoase, dar și pentru că sunt adeptul măsurilor profesioniste de combatere a sărăciei, nu-i dau cerșetorilor.  De această dată am făcut o excepție. L-am crezut fumător și nu era. În mintea mea obosită sărăcia era egală cu viciul. Din acest motiv aveam, după cum vă spuneam,  un ușor disconfort. Hai că mă revanșez.

Auzi, ia și tu cinci lei și du-te cumpără-ți  ceva de mâncare!

Nu vreau bani, zise el. Am crezut că nu aud bine. Bun. Nu fumează și nu vrea bani. Vrea doar mâncare.  Mi-am amintit că aveam două banane îndesate în geantă. Disconfortul atinsese deja cote alarmante. Să recapitulăm. I-am răspuns că nu am mâncare,  fără să mă gândesc  dacă l-aș putea ajuta, am presupus că e fumător, doar pentru că mi-a cerut mâncare în gară, iar acum îmi refuză și banii. Cinci lei. Cât un iaurt și-o pâine. Ceea ce nu-i de aruncat, zic eu.

Aprinsesem deja a doua țigară. Trenul urma să plece în orice clipă. La naiba. Dacă nu mă duc după bananele alea, tot drumul mă voi gândi la nefericitul ăla care mi-a cerut ceva de mâncare și eu nu i-am dat. Aveam, ce-i drept,  un dubiu.  Bananele sunt mâncare sau fruct? Am stins țigara și, din doi pași și-o mutare, am reapărut triumfător în ușă cu două banane.

Uite, i-am zis întinzând mâna,  ia și tu două banane. În cele câteva secunde dintre clipa în care am întins mâna și șuieratul locomotivei am avut timp să aud o singură frază.

Mulțumesc, nu mănânc banane.

Am putea, firește, să analizăm mai în profunzime dacă atunci când vorbim de mâncare ne referim și la banane. Din punctul meu de vedere pot fi chiar și desert. Sau mic dejun.

Dar n-o vom face.

Dragi cititori ai acestui blog, vă rog mult,  dacă vă întâlniți cu acel om, dați-i un sendviș din partea mea. Îl recunoașteți după glugă, în bezna din gara Roșiori Nord.

vineri, 9 decembrie 2011, rapidul Bucuresti-Timisoara. 

« Cal in Delta, 2011