Poveste cu tâlc

(Nădrag, 2005)

O fotografă  numită Sheila afişează o poză “pictorializată” în fotoşop pe un site public.  (LINK)

TinEye este un search engine făcut mai ales pentru fotografi şi care are un algoritm de căutare sofisticat.  Cu puţin noroc, îţi  poate găsi fotografia  şterpelită chiar dacă a fost modificată substanţial. (ex. decupată)  (LINK).

Într-o bună zi, cu ajutorul TineEye-ului, Sheila îşi caută pozele pe internet.  Află  despre o editură, dintr-o  ţară îndepărtată, care i-a furat poza  şi a folosit-o pentru a ilustra coperta unei cărţi. A contactat o firmă de avocaţi din capitala ţării respective şi i-a uşurat pe furăcioşi de 1000 Euro.  Furăciunea devine studiu de caz pe blogul oficial al motorului de căutare.  (TinEye earns a star: TinEye helps Sheila Smart recover 1000 euros and that makes us happy)

Editura care a publicat cartea se numeşte, parararam:  Nemira, din Bucureşti, România.  Şi să vă zic poanta:  titlul cărţii cu furăciunea pe copertă este…Plagiatul. (LINK)

Vă rog să nu-mi spuneţi că aşa ceva  se poate întâmpla în oricare altă  ţară. :)

Liceu

(S., iunie 2009)

“Many people are anxious when they’re about to be photographed: not because they fear, as primitives do, being violated but because they fear the camera’s disapproval. People want the idealized image: a photograph of themselves looking their best. They feel rebuked when the camera doesn’t return an image of themselves as more attractive than they really are.”

“The vast photographic catalogue of misery and injustice throughtout the world has given everyone a certain familiarity with atrocity, making the horrible seem more ordinary – making it appear familiar, remote (“it’s only a photograph”), inevitable. At the time of the first photographs of the Nazi camps, there was nothing banal about these images. After thirty years, a saturation point may have been reached. In these last decades, “concerned” photography has done at least as much to deaden conscience as to arouse it.”

“Recently, photography has become almost as widely practiced amusement as s’ex and dancing – which means that, like every mass art form, photography is not practiced by most people as an art. It is mainly a social rite, a defense against anxiety, and a tool of power. “….”Travel becomes a strategy for accumulating photographs. The very activity of taking pictures is soothing, and assuages general feelings of disorientation that are likely to be exacerbated by travel. Most tourists feel compelled to put the camera between themselves and whatever is remarkable that they encounter. Unsure of other responses, they take a picture. This gives shape to experience: stop, take a photograph, and move on. The method especially appeals to people handicapped by a ruthless work ethic – Germans, Japanese, and Americans. Using a camera appeases the anxiety which the work-driven feel about not working when they are on vacation and supposed to be having fun. They have something to do that is like a friendly imitation of work: they can take pictures.”

“Needing to have reality confirmed and experience enhanced by photographs is an aesthetic consumerism to which everyone is now addicted. Industrial societies turn their citizens into image-junkies; it is the most irresistible form of mental pollution. Poignant longings for beauty, for an end to probing below the surface, for a redemption and celebration of the body of the world – all these elements of erotic feeling are affirmed in the pleasure we take in photographs. It would not be wrong to speak of people having a compulsion to photograph: to turn experience itself into a way of seeing. Ultimately, having an experience becomes identical with taking a photograph of it, and participating in a public event comes more and more to be equivalent to looking at it in photographed form.  The most logical of nineteenth-century aesthetes, Mallarmé, said that everything in the world exists in order to end up in a book. Today everything exists to end in a photograph.”

fragmente din Susan Sontag, On Photography,  1977.

Mozaic

(Drumul Timişoara-Arad)

1. Un interviu franc  a lui Kit despre filme, fotografie, muzică…  – LINK

“Faptul ca m-am reapucat de fotografia analogica a facut sa ma indragostesc de fotografie din nou, inca mai cu patima decat prima data. Nu mai tinusem in maini un film de opt ani, si uitasem cat de frumoase sunt imaginile, uitasem grija cu care fotografiezi pe film si nerabdarea…” (Între Leica şi Asia)

2.  “ESTetica  fotografică în România anilor ‘80″ de Eliodor Moldovan. LINK (pdf, 74 pagini)

“Unul dintre domeniile cele mai corupte ale fotografiei oficiale l-a reprezentat cu siguranţă fotoreportajul, iar cel mai reprezentativ pentru modul în care trebuia să fie ilustrată o publicaţie în viziunea oficialităţilor comuniste este desigur cotidianul “Scînteia”.

Deşi arta fotografică nu putea influenţa decât într-o mică măsură conştiinţa privitorului ţinând cont de proasta funcţionare a şi aşa puţinelor canale de distribuţie a imaginii, ea totuşi era obiectul supravegherii politice. În aceste condiţii ne putem imagina în ce măsură fotoreportajul –zonă a fotografiei asociată instinctiv aproape cu realul- cu uriaşele sale resorturi propagandistice, cu atât mai mult cu cât era mediat de cotidianul cu cel mai mare tiraj din ţară, era un domeniu înrobit total politicului.

Două dintre rubricile (fotografice) permanente şi extrem de relevante pentru funcţiile şi importanţa acestui mediu în rândurile ziarului “Scînteia” le-au reprezentat: “Din albumul civilizaţiei socialiste: IMAGINI NOI ALE ORAŞELOR PATRIEI” şi “Din albumul marilor împliniri socialiste”. În prima rubrică erau panoramate noile alei şi bulevarde străjuite de la fel de noile blocuri şi cartiere muncitoreşti, de regulă compuse pe diagonală pentru a sugera dinamismul (vezi capitolul II pentru aceleaşi referinţe intrebelice) vieţii socialiste.”

3. Alt interviu, tot de la Kit  – LINK

“Ca scoala de gandire in ultima vreme simt o afinitate pentru estetica wabi-sabi si catre frumusetea obiectelor banale, a imbatranirii si a imperfectiunii. Poate vine cu varsta, poate vine ca un recul dupa anii petrecuti in industria de advertising cautand look-ul perfectiunii comerciale…” (Generatia foto-managerilor)

4. Fotografii de văzut:  http://www.alessandrasanguinetti.com

Destăinuire

(Drumul Timişoara-Arad, 2005)

Unde-mi sunt fotografii fermecători, cei relaxaţi şi seducători, care ar trebui să-mi vorbească îmbietor despre fotografie, nu doar prin imagini tulburătoare, ci printr-un limbaj pătrunzător şi cu o atitudine rezervată. Cei care nu se lamentează permament de mocirla medocrităţii din spaţiul (fotografic) public. E uşor să desfiinţezi, din link în link,  din comment în comment,   toate banalităţile expuse pe net sau prin cafenele. Impostorii din fotografie se simt cel mai bine atunci cînd fotografii autentici tresar, de nervi, şi te critică aspru. Eu, drept să spun, m-am cam săturat de aşteptat, geografic vorbind, nu prea vine nimeni pe aici cu seminarii foto, aşa că recunosc, am rămas şi eu o pocitanie fotografică, un impostor care n-a reuşit să înveţe prea multe din cărţi. :)

90 de grade şi povestea micuţului

(Trei Ape, Caraş, 2006, din seria “90 de grade”)

(Nădlac, 2007, din seria “90 de grade”)

Primul aparat foto mi s-a furat în 2004.  Cumpărasem un Nikon FM2n pe film, bine întreţinut, o bijuterie mecanică. Îl aveam doar de o săptămână şi nici nu mă împrietenisem bine cu el, căci mi l-au şi şterpelit câţiva băieţi cu palma lipicioasă. Eram în Tuşnad la şcoala de vară. Făcusem în total 24 de cadre cu aparatul.  Un singur film. Mai aveam acasă un Zenit moştenit (cum altfel:), dar cu el nu prea mă înţelegeam. Deşi îmi plăcea mult bokehul obiectivului, îl simţeam butucănos şi prea greu.

După ce m-am întors acasă din tabără, eram complet dezumflat. Ştiind că bani pentru un aparat bun pe film nu am, m-am decis să-mi cumpăr unul digital, mic şi ieftin.  Am luat un Canon powershot A85, de pe net, de la un samsar care dăduse contorul de cadre înapoi, l-a resigilat şi mi l-a vândut ca nou. Am aflat ulterior că era un aparat de prezentare în Germania – din ăla care stă pe stand şi toată lumea îl pipăie – dar  măcar îl luasem la jumătate de preţ. Fair enough.

La început, parametrii tehnici mi-au cam tăiat apetitul fotografic.  Micuţul aparat focaliza şi declanşa în două-trei  secunde. Profunzime de câmp, ciuciu,  zgomot,  distorsiuni şi zone arse, totdeauna. Abia atunci a început să-mi placă cu adevărat fotografia.  După câteva lecturi inspiraţionale,  m-am decis că singurul lucru care contează este fotograful. Am început să fotografiez tot felul de locuri ciudate, să experimentez diverse tehnici, să anticipez şi să post-procesez atent.  Una dintre seriile făcute cu “micuţul” este cea pe care am numit-o “90 de grade” (vezi imaginile).  Reglezi un timp de expunere relativ lung (1/8 – 1/20), focalizezi şi în timpul expunerii smuceşti aparatul cu fix 90 de grade, din încheietura mâinii. Cu puţin exerciţiu, îţi poţi alege chiar şi punctul de rotaţie. Alte fotografii făcute cu micuţul: aici şi aici.

(Disclaimer:  Seria “90 de grade” a fost făcută strict din amuzament. Am scris această postare nu pentru a dovedi cât de mişto e o săpunieră,  nu e  :) , dar cred că pentru un amator la început de drum, aparatul foto contează într-o măsură mai mică decât se crede.   As for me, la începutul  anului mi s-a furat şi “micuţul” :) )

Frânturi

(curs festiv, UVT, 2008)

 Am primit albumul foto editat după concursul de arhitectură Century 21. Tiparul este excelent. Chestia nasoală e că o poză este tipărită pe 2 pagini. Mie îmi zgârie ochiul o fotografie secţionată de legătura cărţii.  Legătură  care s-a desfăcut în prima zi, iar paginile au luat-o la plimbare.  

Ieri seara, timp de câteva ore,  web-ul foto românesc mi s-a părut o reţea plină de superingineri. Am avut impresia că trei sfert dintre internauţii fotografi discută doar despre tehnică.  Obiective, softuri, filtre, inele, algoritmi, optică, developări.  Jumătate din forumurile foto par a fi ciuruite de aceleaşi întrebări tehnice, sufocante şi recurente: Nikon sau Canon, care aparat îşi merită banii etc. Mă rog, moartea pasiunii. :) 

Am (re)văzut şi site-uri faine, pagini personale cu poze absolut încântătoare.  Blog-uri frumuşele, cu fotografii drăguţe sau reportaje bine închegate. De ex. Leigh Perry – seria fractured

 Am mai făcut ceva poze pentru un fluturaş şi-un banner.

Am mai pozat la cursul festiv al lui Marion. (sus)

Poze pe care nu le-aş mai face

(Timişoara, 2003, Podul Maria)

Sunt acelea care nu povestesc despre nimic, arată doar faţa hidoasă a nepăsării colective, fără scop documentar sau jurnalistic. Mi-a trebuit ceva timp să înţeleg că destinele acelor oameni tot frânte rămân, indiferent cît de mult mi-aş fi dorit eu, ca fotograf amator, să expun şi să trezesc conştiinţa adormită a privitorilor. Am trăit o vreme cu iluzia că prezint o dramă unică şi irepetabilă, crezând că imaginile tulburătoare vor viermui în mintea oamenilor şi după ce dau ‘click and shut down windows’. Halal clişeu. Eram tânăr şi naiv! Penibilă scuză după ce ai fotografiat un boschetar mucos, nu ?

 

Concursurile foto, 3 enervări

Transparenţa concursurilor foto

Când vine vorba de accesibilitatea informaţiilor publice sau distribuirea banilor, companiile româneşti sar la beregata autorităţilor de orice fel.  Solicită corectitudine, transparenţă, şanse egale şi tratament nediscriminatoriu. În numele legilor, bunului simţ şi al competiţiei deschise.  Sunt bani publici.

Alta e situaţia când banii sunt ai tăi. Îi dai cum vrei şi cui vrei. În cazul unui concurs foto transparenţa, de cele mai multe ori,  este un moft. Ce nu înţeleg piaristele săltăreţe care iţi servesc porţii gigantice de evenimente creative, sub pretextul comunicării şi al deschiderii,  e că nu e suficient să ai o logistică bine pusă la punct, premii consistente şi anunţuri unse cu marmeladă. Ulterior, detaliile ascunse din organizare fac terci imaginea companiei.  După afişarea rezultatelor, când erupe  scandalul, rămâne doar un oftat prelung şi mâhnit că, deh, românii ăştia sunt  tare cârcotaşi, răutăcioşi, invidioşi…

Componenţa şi competenţa juriului. 

Nu oricine poate juriza un concurs de fotografie, pentru că  nu e suficient să fii bine intenţionat, mai ales când nu ştii nimic despre fotografie sau artele vizuale. Când se premiază fotografii slabe,  oamenii înţelegători din fire  relativizează totul. Şi atunci, facem toţi o băiţă în expresii călduţe:  ”gusturile nu se discută”, “juriul trebuie respectat”,  ”nu există poze proaste” etc. Ba există fotografii proaste! Eu am facut mii  de fotografii execrabile. Sunt unele poze bune, apreciate de mulţi sau doar de câţiva, care mie nu-mi plac. Pentru că nu le percep, pricep şi nu-mi stârnesc nicio emoţie. Acestea nu sunt poze proaste.  Pozele cu adevărat slabe sunt acelea peste care în două zile se aşterne praful şi uitarea.  Fotografii despre care nimeni şi niciodată nu va vorbi. Politeţea presupune să nu desfiinţezi verbal o poză slabă, câştigătoare la un concurs foto sau afişate pe diverse forumuri, pentru că nu e vina câştigătorului. În schimb, revolta faţă de un juriu incompetent e sănătoasă.

Ambiguitatea regulamentului de participare

Citind regulamentele de participare la diverse concursuri, de multe ori sunt nedumerit, mai ales când nu se specifică clar statutul juridic al imaginilor necâştigătoare.  Dacă şi cum vor fi folosite după concurs. Anunţul concursului, împreună regulamentul de participare,  ar trebui să clarifice eventualele confuzii, nu să genereze milioane de întrebări lăbărţate în toate colţurile internetului.

De mâine revin la poveştile mele.

 

(Checea, jud. Timiş, 2007)

Despre fotografie – (1)

 

(foto: Checea 2007) 

Azi e ziua micilor confesiuni fotografice. Mă declar afectiv zăpăcit.

Hoarde de aparate foto, mici, mari, metalizate, galbene, argintii,  colţuroase sau curbate invadează spaţiul public. Cotropesc, val dupa val, sufletele lipsite de griji ale talentelor nedescoperite. Rătăcirea în jungla diversităţii, complexitatea tehnică şi marketingul agresiv naşte experţi atotştiutori şi omniprezenţi. Leaderi fermi. Ghizi irascibili cu minţi tabelare. Sistemul referenţial e unul singur. Al lui. De preferinţă tehnic. Calitate în fotografie înseamna mult, rapid şi lucios. Mai ales lucios. Armonia fotografică al unui chip înseamnă eliminarea imperfecţiunilor. Dacă se poate, din aparat, printr-un algoritm. Aluniţa lui Marylin Monroe a avut doar noroc.  S-a născut înainte de Photoshop.