The fish doesn’t speak. The reporter does.

Să vedeți ce mi s-a întâmplat.   Dau fuguța  după niște usturoi  de Kaufland. Las peștii la decongelat pe masă. Ajung înapoi, intru în bucătărie, radioul e pornit. Suicide Hrușcă. Peștii împrăștiați. Telefonul e pe jos. Ridic receptorul. Îmi tremură mâna. O voce gâtuită îmi șoptește să developez filmul. Adun peștii. Se uită ciudat la mine. Dau drumul la televizor. O reporteră la un târg de Crăciun:

“-La ce folosesc cristalele astea ?

- Alea sunt aductive de noroc…

- Si cât costă ?

-Cinci sute, adică 50 de lei!

- Ce-s cu bomboanele astea ?

- Bomboanele este pentru diabet.

- Alea confiate ce sunt ?

- Alea ?

- Ce-s  alea ?

- Fructele uscate de casă”

(Timișoara, 2007)

Malul Begăi

(Timişoara, 2008)

Nu ştiu cum e în alte oraşe pe malul râurilor, cert e că în Timişoara,  o plimbare pe malul Begăi îţi poate dezvălui  lumea mare  în miniatură.  E ca-n gări, doar că aici nimeni nu se grăbeşte şi avem astfel timp să ne studiem. Dacă aş avea tupeu, aş fotografia o serie doar pe malul Begăi. Subiecte ar fi: îndrăgostiţii lipiţi de bănci, ea cochetă, el în şlapi, miresele obosite de la fotoshooting,  pescarii pensionari şi-n ilegalitate, vagabonzii care se îmbăiază, adolescenţi poştind un PET de  Burger, solitarii, fericiţii, zâmbitorii, mămicile liniştite,  italienii, turiştii…

(Cum n-am tupeu, am pozat doar crengi şi pe M.)

Povestea lui Azorel

(foto: Timişoara, Piaţa Unirii 2007)

Azorel s-a scuturat de sclipici. Se cam săturase de privirile inocente şi mângâierile domnişoarelor parfumate din piaţa Unirii. Gardienii plăpânzi în uniformă îl indispuneau. Nutrea o admiraţie ascunsă pentru tinerii nonconformişti şi boemi care se adunau la fântână, râdeau tare şi se pupau pe botic. Aveau şi ei, la rândul lor, câte o gardă nichelată pe gât sau pe lăbuţă, dar niciodată nu erau legaţi.

Amenda-ţi-aş ghioceii !

Azi noapte am visat că-mi fac blog. Şi l-am făcut.  Stau înecat într-o garsonieră mică dar colorată. Sunt fericit! Când mă enervez, scriu o poveste scurtă, i-o arăt Ei, după care o arunc la gunoi. Ultima poveste scrisă de V-day i-a displăcut tare mult.  
   
Doi gardieni nepatrunsi de spiritul Valerianei de ieri, amendau un bătrân pentru ‘comercializare ilegală de flori pe raza municipiului Timişoara’. Unul dintre gardieni urla înfiorător, celălalt îl trăgea de mâneca, încercând să-l calmeze. Bătrânul amendat repeta mecanic următoarea frază: “Sunt om sărac, nu-i destul că m-aţi amendat ? Lăsaţi-mi măcar ghioceii!”

Îmi venea să-mi vărs maţele peste gardieni şi să-i urmăresc  zvârcolind-se gastric până leşină. După care, aş invita fiecare nenorocit să-şi îndese amenzile în gura celor doi, până se fac cât un om de zăpada. Gardienii astfel metamorfozati i-aş expune în Piaţa Unirii, să păzească intrarea de la veceul public. Primăvară, când oamenii încep să respire prin piele, primele raze de soare îi vor topi pe cei doi. Leşurile lor lichide se vor prelinge în toaletă, canalizare, Bega. Vor rămâne în urma lor doar două chipiuri cu miros de urină şi o plăcuţă comemorativa: “Aici s-au lichefiat ultimii doi gardieni din România”. Din acel moment, iernile nu vor mai fi la fel. Timişoara va fi învăluită, an de an, într-un parfum uşor de ghiocei…:) 

(foto:  2006, la bunici, în satul unde frunzele uscate coboară pe pânza de păianjen )