Iedul, comuniştii şi părţile bune

(198.., copyright: Tata)

Mă cuprinde un fior rece când mă gândesc la acele vremuri comuniste. ”Erau şi lucruri bune” sună ca o glumă proastă, înţepătoare, precum un cornet de hârtie cu ac la capăt, suflat direct în posterioarele noastre lipite de scaunele Ikea. Mă uit în urmă bucuros, căci acolo pluteşte copilăria mea, într-un sat cu oameni voioşi şi dezamăgiţi în acelaşi timp. Pentru mine, acele lucruri bune se rezumă la îmbrăţişările părinţilor, supa de usturoi a bunicii şi dealurile bunicului. Restul sunt un amalgam de nostalgii înşelătoare şi melancolii înceţoşate. Tot ce mi-a rămas e un sentiment mărunţel şi nedefinit al anormalităţii, nefirescului acelor vremuri. Sunt suficient de tânăr ca să mă lase rece sticla de Brifcor şi suficient de bătrân ca să intuiesc atrocităţile acelui regim dezumanizant.

Sunt conştient că între supa de usturoi a bunicii şi apartamentele repartizate gratuit tovarăşilor, mai există milioane de poveşti gri sau studii complexe care descriu infinit de multe cauze, incertitudini şi frământări istorice. Acestea sunt poveştile altor oameni. Când te desparţi abrupt de comunism la vârsta de 12 ani, pitit în baie, în timp ce gloanţele şuieră pe strada ta, ulterior îţi piere cheful de a vedea ”părţile bune”.