(Lindenfeld, 2008)

(Lindenfeld, 2008)

(Lindenfeld, 2008)

Alte poveşti:

* Lindenfeld – tărâmul care se ascunde, LINK

* romanul Lindenfeld de Ioan T. Morar, LINK

* Harta Lindenfeld, LINK

(Liveni, jud. Botoşani, 2006)

Au mai rămas câteva paradoxuri izbitoare de observat în satele moldoveneşti de unde capii de familie au migrat spre occident.

Nu poţi râmâne indiferent la copiii cu ochii albaştrii, genele lungi şi părul bălai, jucându-se cu telefoane scumpe, primite din Italia, dar care au dinţii stricaţi.

Nu poţi ignora nici junii satului. Aceştia crestează obsesiv câmpurile prăfuite cu scuterele lor nou-nouţe, spre disperarea găinilor şi bătrânelor cu privirea senină.

Apoi, căruţaşii beţi rangă la 6 dimineaţa îţi oferă o nouă perspectivă asupra tihnei rurale.

În rest, şi lucruri bune, oamenii, per general, trăiesc mai bine, există chiar o nouă orânduire în diviziunea socială a muncii în familiile româneşti. Femeia se ocupă de casă (spală, gateşte şi repară prizele), veghează pruncii şi, după program, are grijă de părinţii şi socrii bătrâni. Bărbatul trimite bani din Spania.

Echitabil.

(Maşloc, acum două zile)

Dovada transhumanţei păstorilor moderni este o livadă presărată cu PET-uri, nu cu excremente de oaie, cum ar crede aceia care-şi amintesc doar de câmpul verde şi proaspăt din copilăria lor. Călcatul în caca, cu picioarele goale,  e o plăcere epidermică şi olfactivă incontestabilă pe lângă grozăviile care ţi s-ar putea întâmpla când ieşi la iarbă verde.  Îmi vine să zâmbesc când ma gândesc la bucuria curajoşilor de week-end, care trecând peste o fâşie de cărbuni încinşi, se extaziază în uralele privitorilor îmbujoraţi de “so much fun”. Noua provocare în materie de divertisment ecologic ar fi să străbaţi un câmp plin de conserve goale şi cioburi, desculţ şi legat la ochi.  Ura!