(Omul şi Fazanul, Periam, 2007 –  Omul şi iepurele)

Ştire (ne)uitată:  Saramago la film.  Un sărut. Link.

E uimitor cât de bine pot articula toţi incoerenţii sau bâlbâiţii  înjurăturile, când şi dacă este cazul, de exemplu în timpul meciurilor de fotbal. Duşmănia este, orice s-ar zice, un bun logoped.

Boris Vian în “Spuma zilelor”: “Două tinere trecură pe lîngă el şi pătrunseră în vestibulul imobilului. Inima i se umflă peste măsură, îşi pierdu greutatea, îl ridică de jos, şi Colin intră după ele”

Banalitate: toţi fotografii pe care-i admir scriu bine.

Israel, acu’ multă vreme: o singură imagine mi-a rămas întipărită definitiv în minte, o fată abia trecută de adolescenţă cu o puşcă sniper în spinare.

Banalitate2: toţi fotografii de care mă feresc ca dracu’ de tămâie sunt dezolaţi şi denunţă “condiţiile, corupţia şi lipsa de cultură vizuală din România.”

Captivii Internetului – cei care vor, tristă neputinţă, să schimbe lumea doar prin Internet.

Captivii implicării  - cei care se implică – în orice, oricând şi cu oricine – ca să schimbe lumea.

Captivii  fotografiei – cei care văd numai prin obiectiv, iar lumina bună e bună numai pentru fotografie.

Captivii solitudinii fotografice- cei care-şi imaginează că un copac singur în vârful dealului înseamnă singurătate.

Exprimarea limpede – ultima frontieră.

Așadar, în urma acestui experiment complet inutil, n-am tras nicio concluzie inteligentă. Doar că:

- Roșia a stat la soare, umbră și umezeală

- Semințele au încolțit

- Abia dacă a lăsat zeamă

- S-a decolorat

- A pierdut foarte puțin din greutate

- După 90 de zile, din curiozitate, am tăiat-o!

later edit: răspund la o întrebare venită pe mail.

Nu, n-avea miros.  În interior, roşia  era acoperită de o substanţă gelatinoasă.  Coaja era plasticoasă.  Ca o minge chinezească dezumflată.

(Sz. 2006)

Ne vedem :)

(2006, Moldova)

Nu mă enervează:

• Copilul din copac care mi-a aruncat pietricele în cap. ( M-a lăsat să-l fotografiez. )
• Acvariul restaurant şi toaletă publică din centrul oraşului Timişoara. Mă gândesc cu o oarecare milă la fudulii expuşi la soare,  lac de sudoare şi molfăind o pizza coaptă lângă (în ? ) veceul public.
• Criza. Că n-o prea înţelege nimeni.
• Maşinile second. Pentru  că am fost suficient de mult timp supus coşmarului – scump şi jegos – numit  CFR.
• Maşinile noi, că sunt mai ecologice.
• Blogurile şi bucureştenii. E multe mişto.
• Gropile  -  obstacole fireşti & eficiente în calea  beamveurilor coapte.
• Roşia mea care *după 17 zile*  încă nu se strică.  (Să-mi fac o salată ?  )
• Pozele altora, cât timp nu mi se bagă în cutia poştală.
• Cunoscuţii online care mă consideră un ( artist ? ) sensibil – ceea ce nu sunt.
• Că nu se vor mai vinde becuri neecologice  cu filament.
• et cetera

(Câine călărit de copil, 2006)

M-am apucat să fotografiez o roşie de supermarket, în fiecare zi, până se strică. Da, e un proiect  complet inutil, fără semnificaţii profunde.  Au trecut deja şapte zile şi roşia turcească nu dă semne că s-ar altera prea curând.

(Dino și Fred, noiembrie 2008)

The best job in the world  – mă informează autoritatea de turism din Australia  -   este să stai şase luni pe o insulă urmărind balenele şi ţestoasele, iar la sfârşit să primeşti 70.000 de euro. Nimic nu poate fi mai reconfortant decât o vacanţă lungă pe o insulă exotică.  Izolat de oameni şi de mizeriile urbane, cu siguranţă trupul şi mintea îşi va regăsi vitalitatea pierdută. So true, so true, îmi spuneam.  N-am ajuns prea departe cu gândul.  Frumuseţea  insulei este incontestabilă, dar să stai şase luni într-un loc golit de oameni,  chiar dacă este un paradis senzorial, mi se pare cam mult.

Nu neg efectul benefic al trândăviei ocazionale sau al izolării  provizorii, dar visul unei desprinderi artificiale din comunitatea ta, fără un scop exact,  doar pentru a sta cu burta la soare  într-o fericire uşoară, mie îmi sună a demisie socială.  Privind lucrurile dintr-o dublă perspectivă, recunosc cu zâmbetul pe buze că e mult mai distractiv să hrăneşti dimineaţa ţestoasele, decât să-ţi baţi capul cu problemele din jungla urbană.  Găselnița asta de promovare a insulelor din Australia este genială. Ce poate fi mai “eliberator ” decât renunţarea la toate obligaţiile tale. Seamănă destul de mult cu visul românului care şi-ar dori  să deţină trei apartamente şi  să trăiască liniştit de pe urma chiriilor.

Jobul chiar există, pentru cine vrea să aplice:  LINK

Mă întreabă un student aiurea cum a fost pentru mine anul 2008. Hai să-ţi povestesc o întîmplare:

O cunoştinţă de profesie  psiholog stătea la o masă cu un fost deţinut. Cândva târziu în noapte, veni vorba despre extraordinarele  drepturi şi libertăţi pe care  le are omul contemporan (de circulaţie, de opinie, expresie, asociere etc.)  Prinsă în verva argumentării şi dorind să exemplifice  aceste chestiuni,  dar neştiind nimic despre trecutul bărbatului, s-a uitat la el spunându-i:

“Eşti liber, înţelegi ? L-i-b-e-r să faci ce vrei tu!! “

Omul i-a răspuns cât se poate amuzat:  “Da, de vreo şase luni…”

Şi ca să răspund la întrebare,  am avut un an plin de umor! :)

(Moldova, 2006)

Azi împlinesc 10 ani. Am mâncat la lumina lumânărilor.  În magazin s-au băgat banane verzi. Le-am pus la copt pe dulap. Inelul de la cravata de pionier are un gust cu totul special.

Azi Împlinesc 20 de ani. Sunt ca un tigru. Pulsează totul în mine.  Sunt asediat de gânduri categorice, mă duc în Africa. Voi privi elefanții și apusul de soare cu un Marlboro în colțul gurii.

Azi împlinesc 30 de ani.

(Calea Şagului, TM, 2007)

“To get into the best society nowadays, one has either to feed people, amuse people, or shock people” – Oscar Wilde

Un artist timişorean a decorat harta României cu labii şi avortoni. Scopul său, după cum însuşi artistul declara,  a fost să vorbească despre realităţile mizerabile care se reflectă prin televizor, despre oameni din plastic şi ştiri îmbibate în sânge.

“Pe mine m-a interesat o identitate falsa care este promovata si hipermediatizata in mass-media romanesti, folosind elementele si figurile reprezentative si specifice ale acestei identitati. [...] Am incercat sa reprezint prima mea impresie despre Romania actuala pornind televizorul.” – B.L.

Operele sale au fost expuse în Bucureşti, la galeria atelier 35, în cadrul expoziţiei Euromaniac. Cum se vede evenimentul în presă, la televizor şi în josul paginilor, acolo unde se măsoară pulsul cetăţenesc, se poate citi AICI. Link spre blogul lui aici.

(lângă Chişinău, 2007)

Am şi eu fotografii cu svastici. Ultima, cea mai discutabilă, am făcut-o într-o biserică, la o cununie. Ceva însă m-a oprit s-o afişez. Nu neapărat frica de moraliştii războinici care invadează blogurile, ci mai degrabă sentimentul că ar fi fost un gest inutil, sămânţă de scandal, leagăn pentru e-resentimente ţepene. Şi pentru un fotograf de ocazie, fără autoritate şi neştiut de nimeni, ar fi prea mult. Mă bucură totuşi, că o instituţie cum este ICR-ul, a făcut loc şi pentru un ponei roz. Pentru că la fiecare colţ de stradă şi-n fiecare căpătâi de blog populaţiunea îşi negociază convingerile despre artă, iar asta e de bine…

(Povestea poneiului şi câteva imagini: aici)

(Nădrag, 2005)

Nu-mi găsesc cuvintele. Stau al dracului încâlcite, undeva sub cearcănele mele. Priveam azi doi tineri pletoși, indesați într-un bar mic-mic, cu două microfoane și un public suspect de tânăr. Cântau ceva, cumva. Le curgeau din gură șuvoaie de versuri comice. Câteva fraze vitriolante și zemoase despre manele și câteva versuri despre presupusul rahat pe care-l lasă în urmă presupusa iubire presupus adevărată. Și râdeauuuuu toți, vai, dar râdeau ca la Charlie Chaplin.

(Această postare este dedicată cîrcotașului roz :) )