Scârț, A. și Pampon

(A. și Pampon în Scârț, loc lejer, Timișoara, mai 2009)

Frizerie pentru câini

(Timiş, 2009)

Gărâna, 2008

(Gărâna, 2008)

Daisy

(Bazos, 2005)

Căţea

(2006)

Mi-am amintit: câinele-lup african, Basenji, e singurul câine care nu latră.

Praid, 2006

(Fortepan 400, Ilfosol-s)

Cuţu pufos

(Timişoara, 2006)

Nu ştiu ce-i mai superficial, să pozezi câini la colţ de stradă şi să dai titluri drăgălaşe la poze, sau să pozezi bătrânei cu multe riduri şi să dai titluri funebro-fatale. De fapt, a doua e chiar mojicie, pardonabilă, într-un fel, mai ales când mitocănia este comisă de flăcăii care văd bătrâneţea ca, scuzaţi expresia, “ultima staţie din viaţa unui om”. Ziceam că-i pardonabilă, căci la prima criză de rinichi/fiere /stomac/genunchi/spate, mulţi dezvoltă o empatie sănătoasă pentru bătrâni.

Cuţu dulce…

(Valea lui Liman, 2004)

Câinele de mai sus, relativ trist şi aproximativ plictisit  de zâmbetele tensionate ale participanţilor  la un training, este victima generozităţii umane manifestată îndeosebi în coffee-break-urile superimportante pentru dinamica cursurilor. Pauzele respective sunt un bun prilej pentru iubitorii de animale să îndoape câinii fără stăpân (de pe o rază de 2 km) cu delicioasele cornuleţe  ‘Seven Days’ umplute cu ciocolată.  După executarea acestui ritual de comuniune sufletească autentică dintre câine şi om, pentru evitarea oricărei neînţelegeri, e recomandat să-i enumeri câinelui, pe un ton ferm, motivele pentru care nu-l poţi lua acasă.

Povestea lui Azorel

(foto: Timişoara, Piaţa Unirii 2007)

Azorel s-a scuturat de sclipici. Se cam săturase de privirile inocente şi mângâierile domnişoarelor parfumate din piaţa Unirii. Gardienii plăpânzi în uniformă îl indispuneau. Nutrea o admiraţie ascunsă pentru tinerii nonconformişti şi boemi care se adunau la fântână, râdeau tare şi se pupau pe botic. Aveau şi ei, la rândul lor, câte o gardă nichelată pe gât sau pe lăbuţă, dar niciodată nu erau legaţi.