(2010, într-o gară oarecare unde călătorii așteaptă pe acoperiș)

Câtă beznă în gara Roșiori Nord! Trenul oprise. M-am dus să fumez o țigară. Eram chiar în dreptul ușii și mă uitam în gol.

O umbră stranie m-a făcut să tresar. Apăruse de nicăieri. M-a întrebat cu o voce nesigură dacă nu am ceva de mâncare. Nu, n-am, i-am răspuns scurt. Călătoriile frecvente prin țară,  parcurse cu trenul,  m-au învățat să zic un „nu” scurt și hotărât, ori de câte ori era cazul, mai ales în zona gărilor, unde fiecare cerșeală începea cu  ”șefu’, n-ai cumva…?”. De obicei aveam acel ceva, dar nu mă simțeam șef. Dubioșii gărilor nu vor ezita să-ți ceară un leu și sa-ți zică șef, iar în condiții mai proaste de iluminat sau afective, de pildă, să-ți stâlcească mutra.

Să revenim. Îi căutam privirea ascunsă sub glugă. Se uita în jos, fără să ridice capul, și bătea din picior. I se vedea doar vârful nasului. E frig, probabil că-i este frig. L-am întrebat dacă vrea o țigară. Nu-mi stă în obicei să fac asta. Mai precis, în condițiile economice actuale, nu ofer  țigări necunoscuților.  Doar dacă zâmbesc frumos. Dar n-aveam de unde să știu dacă zâmbește. I-am oferit totuși o țigară, întrucât, după ce mi-a cerut mâncare, pur și simplu m-a lăsat în pace.

Nu fumez, răspunse el. Aha, mi-am zis în gând, deci vrea bani. Mă gândeam. Bun. Trebuie să recunosc că aveam și o ușoară stare de disconfort. Am presupus că unul care îți cere mâncare pe peron musai să fie și fumător. Era, așadar, nefumător. Am băgat mâna în buzunar și am scos cinci lei. Banii sunt un alt lucru pe care,  din aceleași rațiuni economice sănătoase, dar și pentru că sunt adeptul măsurilor profesioniste de combatere a sărăciei, nu-i dau cerșetorilor.  De această dată am făcut o excepție. L-am crezut fumător și nu era. În mintea mea obosită sărăcia era egală cu viciul. Din acest motiv aveam, după cum vă spuneam,  un ușor disconfort. Hai că mă revanșez.

Auzi, ia și tu cinci lei și du-te cumpără-ți  ceva de mâncare!

Nu vreau bani, zise el. Am crezut că nu aud bine. Bun. Nu fumează și nu vrea bani. Vrea doar mâncare.  Mi-am amintit că aveam două banane îndesate în geantă. Disconfortul atinsese deja cote alarmante. Să recapitulăm. I-am răspuns că nu am mâncare,  fără să mă gândesc  dacă l-aș putea ajuta, am presupus că e fumător, doar pentru că mi-a cerut mâncare în gară, iar acum îmi refuză și banii. Cinci lei. Cât un iaurt și-o pâine. Ceea ce nu-i de aruncat, zic eu.

Aprinsesem deja a doua țigară. Trenul urma să plece în orice clipă. La naiba. Dacă nu mă duc după bananele alea, tot drumul mă voi gândi la nefericitul ăla care mi-a cerut ceva de mâncare și eu nu i-am dat. Aveam, ce-i drept,  un dubiu.  Bananele sunt mâncare sau fruct? Am stins țigara și, din doi pași și-o mutare, am reapărut triumfător în ușă cu două banane.

Uite, i-am zis întinzând mâna,  ia și tu două banane. În cele câteva secunde dintre clipa în care am întins mâna și șuieratul locomotivei am avut timp să aud o singură frază.

Mulțumesc, nu mănânc banane.

Am putea, firește, să analizăm mai în profunzime dacă atunci când vorbim de mâncare ne referim și la banane. Din punctul meu de vedere pot fi chiar și desert. Sau mic dejun.

Dar n-o vom face.

Dragi cititori ai acestui blog, vă rog mult,  dacă vă întâlniți cu acel om, dați-i un sendviș din partea mea. Îl recunoașteți după glugă, în bezna din gara Roșiori Nord.

vineri, 9 decembrie 2011, rapidul Bucuresti-Timisoara. 

(Santiago/Valparaiso, Chile, 2011)

(Maitencillo, Chile, ianuarie 2011)

Ieri. N-aş zice că acest blog că seamănă cu CV-ul meu.  Tot ieri am aflat că Ufo va scrie despre viaţă în loc de fotografie. Aştept.

RJ. Vine decembrie.

Acum doi ani, într-o zi cu bonus, am intrat într-o librărie drăguţă şi  m-am dus glonţ la vânzătoare. “Bună ziua (fără mă scuzaţi), aş dori să cumpăr zece cărţi ale unor prozatori români  contemporani, prefererabil tineri, mă ajutaţi?” Domnişoara a făcut ochii cât cepele, mi-a recomandat zece cărţi bune şi am plecat cu ele acasă.  Dezamăgire completă.

Bun, acum serios vorbind, oare cum faci o pisică să facă kaki NUMAI în tăviţă…:)

(20.., Timiş)

(2010)

1990

B îşi plimba privirea pe faţadele clădirilor. Mergeam tăcuţi spre şcoala. Acelaşi drum, aceleaşi zebre, praf, colţul la care ni s-a furat primul penar, alimentara, pompierii santinelă care ne cereau (cu neruşinare! – aveam doar 12 ani şi jumatate) rânjind o ţigară.  Abia dacă schimbam o vorbă. Până la urma B. a găsit ce căuta, chiar lângă şcoală, într-un gard de cărămidă.  Ne-am uitat minute în şir la orificiul care pentru noi era singura dovadă pipăibilă că s-a tras şi că toate acele monstruozităţi televizate s-au întâmplat cu adevărat. Am băgat, pe rând,  degetele în gaură. Nimic… Ce absurd, îmi zicea indignat  B.  câteva luni mai târziu,  proştii ăştia poartă cartuşe la gât. Îl aprobam de fiecare dată. Mă enerva teribil  să văd tuburile cartuşelor goale bălăngănindu-se la gâtul adolescenţilor din liceul nostru.

2010

Dragule,

Te-am avertizat, nu? De câte ori te-am rugat să laşi aparatul ăla blestemat şi să stai cu mine, zi-mi tu, de câte ori? Nu, tu nu şi nu, te uitai tâmp la mine, prin mine, naiba ştie, cu privirea aia de fotograf amator – cum îţi plăcea să te numeşti, doar ca să-ţi justifici eşecurile “fotografice” – încercând să-mi explici cât sunt de încuiată şi că nu înţeleg nimic din arta ta.  N-am zis nimic  când ai plecat cu băieţii la fotografiat şi te-ai întors acasă muci de beat, fără aparat şi fără poze. Acu’ deja e prea mult. M-am săturat!

Dragă,

Te rog, nu dramatiza! Ştii că te iubesc, nu? Am găsit şi eu (în sfârşit!!!) ceva ce-mi place, iar tu mă condamni? De câte ori te-am rugat să vii cu mine, spune-mi?  Îţi aminteşti cum stăteam serile pe balcon, visând despre locuri nemaivăzute, uitându-ne la pozele din Grecia, Turcia, Croaţia, ooo, şi cum zâmbeai, ce,  să nu-mi spui că nu ţi-au plăcut :)?

ps: n-am zis niciodată că eşti încuiată, am zis doar că nu oricine se poate pronunţa despre fotografie.

Dragule,

Mi se fâlfâie de pozele tale din Grecia. Divorțăm.

(Omul şi Fazanul, Periam, 2007 –  Omul şi iepurele)

Ştire (ne)uitată:  Saramago la film.  Un sărut. Link.

E uimitor cât de bine pot articula toţi incoerenţii sau bâlbâiţii  înjurăturile, când şi dacă este cazul, de exemplu în timpul meciurilor de fotbal. Duşmănia este, orice s-ar zice, un bun logoped.

Boris Vian în “Spuma zilelor”: “Două tinere trecură pe lîngă el şi pătrunseră în vestibulul imobilului. Inima i se umflă peste măsură, îşi pierdu greutatea, îl ridică de jos, şi Colin intră după ele”

Banalitate: toţi fotografii pe care-i admir scriu bine.

Israel, acu’ multă vreme: o singură imagine mi-a rămas întipărită definitiv în minte, o fată abia trecută de adolescenţă cu o puşcă sniper în spinare.

Banalitate2: toţi fotografii de care mă feresc ca dracu’ de tămâie sunt dezolaţi şi denunţă “condiţiile, corupţia şi lipsa de cultură vizuală din România.”

Captivii Internetului – cei care vor, tristă neputinţă, să schimbe lumea doar prin Internet.

Captivii implicării  - cei care se implică – în orice, oricând şi cu oricine – ca să schimbe lumea.

Captivii  fotografiei – cei care văd numai prin obiectiv, iar lumina bună e bună numai pentru fotografie.

Captivii solitudinii fotografice- cei care-şi imaginează că un copac singur în vârful dealului înseamnă singurătate.

Exprimarea limpede – ultima frontieră.

(Cheile Gârliştei, 2009)

28 iunie 2009

Două fete, n-aveau mai mult de 7-8 ani, judecând după voce, adunau melcii din jurul cortului. În cort dormeam eu şi M. “Facem o fermă de melci?”. Chicotesc, foşnesc. “Gata, mami, aţi adunat destui.” – se aude o voce dojenitoare. Linişte. Aud doar melcii, pesemne mulţi la un loc, zornăind în punga copiilor. Fetiţele pleacă, dar lasă în urmă zornăitul melcilor care, neavând nimic mai bun de făcut, s-a agăţat de sfoara care ţinea cortul.

Ies. Dau bună dimineaţa la polonezi, ne zâmbim colocvial, îmi împrumută un borcan gol. Prind sunetele agăţate de sfoară, le bag în borcan şi le duc la copii,  care, auzind agitaţia din borcan, încep să ţopăie de bucurie. Deschidem împreună borcanul şi lăsăm să iasă sunetele, unul câte unul, până îşi găseşte fiecare melcul lui. Duc înapoi borcanul, nu înainte de a-l clăti cu o rafală de vânt. Vântul se opreşte brusc.

Doamne, ce cald s-a făcut!

Așadar, în urma acestui experiment complet inutil, n-am tras nicio concluzie inteligentă. Doar că:

- Roșia a stat la soare, umbră și umezeală

- Semințele au încolțit

- Abia dacă a lăsat zeamă

- S-a decolorat

- A pierdut foarte puțin din greutate

- După 90 de zile, din curiozitate, am tăiat-o!

later edit: răspund la o întrebare venită pe mail.

Nu, n-avea miros.  În interior, roşia  era acoperită de o substanţă gelatinoasă.  Coaja era plasticoasă.  Ca o minge chinezească dezumflată.

(Sfântu Gheorghe, 2009)

(Sfântu Gheorghe, 2009)

(Sfântu Gheorghe, 2009)

(Breb, 2009, cortul lui Pierre și Fanny)