Cheile Nerei

(Cheile Nerei, mai 2009)

Apă. Vipere. Mici pe Logan. Lemnele mele, lemnele tale. Foc. Ochi de apă. Pet.  ATV. Mami, tati și ghiulul. Americani superechipați. Izvor rece. Dimineți. Păsări. Brumă.

Și o hartă tare, finanțată printr-un PHARE:  harta Cheile Nerei (LINK) – e mare, numai bună de print!

Școala

(2005)

Iubirea adevărată

(Socolari, 2005)

Uneori sunt uimit câtă preocupare poate exista pentru iubirea adevărată.  Peronul unde sosesc trenurile încărcate cu iubire  mi se pare tare aglomerat.  Such a sorrowfull sight ! Grupurile de thirties, cuprinse de neliniște și speranță,  îşi aşteaptă, cu privirea aţintită spre ferestrele aburinde,  jumătățile potrivite.

Mi-a povestit odată un bătrân cum a așteptat el 40 de ani ca să-și reîntâlnească iubirea pierdută în tinerețe.  A cunoscut-o în satul vecin, la un bal. După o scurtă perioadă de dragoste fulgurantă, într-un deceniu tulburat  de război și sărăcie, a venit la Arad ca slugă. S-a întors cîțiva ani mai târziu, fără avere, cu gândul la Ea. A aflat cu amărăciune că iubitei i se pierduse urma. A cutreierat satele din jur, lăsând vorbă prin cârciumi și biserici, poate-poate știe cineva ceva. Treizeci de ani mai târziu a primit o veste îmbucurătoare. Iubita locuia la patru sate distanță, sub un alt nume și  în cu totul altă direcție decât căutase el.

Sunt surprins de fiecare dată când un bătrân mă întreaba direct: “Iubita ta unde este ?” I-U-B-I-T-A. Pe deplin și-n toate sensurile. Pentru mulți de pe peron, sună cam arhaic să-i întrebi despre iubită. Sunt așteptați acasă de  prietene, fete, muieri, concubine, amante și – teribil de utile -” friends with benefits“.  Nu-i așa că una dintre dilemele care persistă e cine dă primul papucii? Primul care se îndrăgostește, of course…

I-a mai trebuit bătrânului încă zece ani până să ajungă în al patrulea sat. Soția lui murise, iar copiii se mutaseră la oraș. În al patrulea sat, la adresa unde trebuia să fie Ea,  a găsit doar o casă din chirpici. Părăsită, căci se prăpădise și ea.

3 din Serbia

(2009)

Dormi, puiule, dormi

(Pui de urs,  2008)

(later edit de o mică paranteză: sunt sătul de fotografia masculină.  Atît de multe proiecte coerente, bine structurate, linii  și developări perfecte am văzut în ultima lună, încât mi se pare că toate sunt la fel. Admirabile și plictisitoare.  I guess that makes me un feminist  fotografic. )

Camera bunicului

(2006)

Şi Andrei are o cameră !

Vedere de pe mal

(Cheile Carașului, aprilie 2009)

Vedere din budă

(Croaţia)

Copil în copac

(2006, Moldova)

Nu mă enervează:

• Copilul din copac care mi-a aruncat pietricele în cap. ( M-a lăsat să-l fotografiez. )
• Acvariul restaurant şi toaletă publică din centrul oraşului Timişoara. Mă gândesc cu o oarecare milă la fudulii expuşi la soare,  lac de sudoare şi molfăind o pizza coaptă lângă (în ? ) veceul public.
• Criza. Că n-o prea înţelege nimeni.
• Maşinile second. Pentru  că am fost suficient de mult timp supus coşmarului – scump şi jegos – numit  CFR.
• Maşinile noi, că sunt mai ecologice.
• Blogurile şi bucureştenii. E multe mişto.
• Gropile  -  obstacole fireşti & eficiente în calea  beamveurilor coapte.
• Roşia mea care *după 17 zile*  încă nu se strică.  (Să-mi fac o salată ?  )
• Pozele altora, cât timp nu mi se bagă în cutia poştală.
• Cunoscuţii online care mă consideră un ( artist ? ) sensibil – ceea ce nu sunt.
• Că nu se vor mai vinde becuri neecologice  cu filament.
• et cetera

Frizerie pentru câini

(Timiş, 2009)

Proiect nou

(Câine călărit de copil, 2006)

M-am apucat să fotografiez o roşie de supermarket, în fiecare zi, până se strică. Da, e un proiect  complet inutil, fără semnificaţii profunde.  Au trecut deja şapte zile şi roşia turcească nu dă semne că s-ar altera prea curând.

Aproape ha ha ha

(Timiş)

Gărâna, 2008

(Gărâna, 2008)

Ciuperca cu apă

(M. și A., Szentes, 2005 )

Mi s-au lipit cuvintele de cerul gurii, iar de fiecare dată când vreau să scriu ceva, orice, trebuie să-mi scormonesc cu limba toată gura și cuvintele, afurisitele, mi se fac terci în gură. Și în loc să zic lucruri deștepte, așa cum se cade cu vârsta, îmi iese o câte o scriere atât de plată și neadecvată situației, încât îmi vine să mă ascund în mine de rușine. Sunt pierdut.

Caca, aur, ton,…, Venetia

(Venetia, 2007)