Castana

(2005)

Despre castane:

- lucesc (dacă le freci)

- îți cad în cap (dacă primăria n-a făcut parcare în locul castanilor)

- se pot coace/prăji (dacă nu-ți explodează în cuptor)

- iarna le poți ține în buzunar ca să-ți încălzești mâinile (dacă mai există comercianți ambulanți de castane în cornet)

- le poți face piure

Profund, nu ? :)

Daisy

(Bazos, 2005)

C.F.

Ea e verişoara mea, în vremurile când fotografiam pe film şi mă uitam cu nespusă admiraţie la fotografiile lui Claudiu Falub…

Încă  o galerie.

Insula fericirii

(Dino și Fred, noiembrie 2008)

The best job in the world  – mă informează autoritatea de turism din Australia  -   este să stai şase luni pe o insulă urmărind balenele şi ţestoasele, iar la sfârşit să primeşti 70.000 de euro. Nimic nu poate fi mai reconfortant decât o vacanţă lungă pe o insulă exotică.  Izolat de oameni şi de mizeriile urbane, cu siguranţă trupul şi mintea îşi va regăsi vitalitatea pierdută. So true, so true, îmi spuneam.  N-am ajuns prea departe cu gândul.  Frumuseţea  insulei este incontestabilă, dar să stai şase luni într-un loc golit de oameni,  chiar dacă este un paradis senzorial, mi se pare cam mult.

Nu neg efectul benefic al trândăviei ocazionale sau al izolării  provizorii, dar visul unei desprinderi artificiale din comunitatea ta, fără un scop exact,  doar pentru a sta cu burta la soare  într-o fericire uşoară, mie îmi sună a demisie socială.  Privind lucrurile dintr-o dublă perspectivă, recunosc cu zâmbetul pe buze că e mult mai distractiv să hrăneşti dimineaţa ţestoasele, decât să-ţi baţi capul cu problemele din jungla urbană.  Găselnița asta de promovare a insulelor din Australia este genială. Ce poate fi mai “eliberator ” decât renunţarea la toate obligaţiile tale. Seamănă destul de mult cu visul românului care şi-ar dori  să deţină trei apartamente şi  să trăiască liniştit de pe urma chiriilor.

Jobul chiar există, pentru cine vrea să aplice:  LINK

Mă întreabă un student aiurea cum a fost pentru mine anul 2008. Hai să-ţi povestesc o întîmplare:

O cunoştinţă de profesie  psiholog stătea la o masă cu un fost deţinut. Cândva târziu în noapte, veni vorba despre extraordinarele  drepturi şi libertăţi pe care  le are omul contemporan (de circulaţie, de opinie, expresie, asociere etc.)  Prinsă în verva argumentării şi dorind să exemplifice  aceste chestiuni,  dar neştiind nimic despre trecutul bărbatului, s-a uitat la el spunându-i:

“Eşti liber, înţelegi ? L-i-b-e-r să faci ce vrei tu!! “

Omul i-a răspuns cât se poate amuzat:  “Da, de vreo şase luni…”

Şi ca să răspund la întrebare,  am avut un an plin de umor! :)

The fish doesn’t speak. The reporter does.

Să vedeți ce mi s-a întâmplat.   Dau fuguța  după niște usturoi  de Kaufland. Las peștii la decongelat pe masă. Ajung înapoi, intru în bucătărie, radioul e pornit. Suicide Hrușcă. Peștii împrăștiați. Telefonul e pe jos. Ridic receptorul. Îmi tremură mâna. O voce gâtuită îmi șoptește să developez filmul. Adun peștii. Se uită ciudat la mine. Dau drumul la televizor. O reporteră la un târg de Crăciun:

“-La ce folosesc cristalele astea ?

- Alea sunt aductive de noroc…

- Si cât costă ?

-Cinci sute, adică 50 de lei!

- Ce-s cu bomboanele astea ?

- Bomboanele este pentru diabet.

- Alea confiate ce sunt ?

- Alea ?

- Ce-s  alea ?

- Fructele uscate de casă”

(Timișoara, 2007)

Prieteni

(Biled, Timiş, 2005)

vorba zilei:

“Niciodată nu e aşa ca să nu fie cumva”

sau

“Niciodată n-a fost să nu fie cumva”

Mozaic

(Drumul Timişoara-Arad)

1. Un interviu franc  a lui Kit despre filme, fotografie, muzică…  – LINK

“Faptul ca m-am reapucat de fotografia analogica a facut sa ma indragostesc de fotografie din nou, inca mai cu patima decat prima data. Nu mai tinusem in maini un film de opt ani, si uitasem cat de frumoase sunt imaginile, uitasem grija cu care fotografiezi pe film si nerabdarea…” (Între Leica şi Asia)

2.  “ESTetica  fotografică în România anilor ‘80″ de Eliodor Moldovan. LINK (pdf, 74 pagini)

“Unul dintre domeniile cele mai corupte ale fotografiei oficiale l-a reprezentat cu siguranţă fotoreportajul, iar cel mai reprezentativ pentru modul în care trebuia să fie ilustrată o publicaţie în viziunea oficialităţilor comuniste este desigur cotidianul “Scînteia”.

Deşi arta fotografică nu putea influenţa decât într-o mică măsură conştiinţa privitorului ţinând cont de proasta funcţionare a şi aşa puţinelor canale de distribuţie a imaginii, ea totuşi era obiectul supravegherii politice. În aceste condiţii ne putem imagina în ce măsură fotoreportajul –zonă a fotografiei asociată instinctiv aproape cu realul- cu uriaşele sale resorturi propagandistice, cu atât mai mult cu cât era mediat de cotidianul cu cel mai mare tiraj din ţară, era un domeniu înrobit total politicului.

Două dintre rubricile (fotografice) permanente şi extrem de relevante pentru funcţiile şi importanţa acestui mediu în rândurile ziarului “Scînteia” le-au reprezentat: “Din albumul civilizaţiei socialiste: IMAGINI NOI ALE ORAŞELOR PATRIEI” şi “Din albumul marilor împliniri socialiste”. În prima rubrică erau panoramate noile alei şi bulevarde străjuite de la fel de noile blocuri şi cartiere muncitoreşti, de regulă compuse pe diagonală pentru a sugera dinamismul (vezi capitolul II pentru aceleaşi referinţe intrebelice) vieţii socialiste.”

3. Alt interviu, tot de la Kit  – LINK

“Ca scoala de gandire in ultima vreme simt o afinitate pentru estetica wabi-sabi si catre frumusetea obiectelor banale, a imbatranirii si a imperfectiunii. Poate vine cu varsta, poate vine ca un recul dupa anii petrecuti in industria de advertising cautand look-ul perfectiunii comerciale…” (Generatia foto-managerilor)

4. Fotografii de văzut:  http://www.alessandrasanguinetti.com

Fur: An Imaginary Portrait of Diane Arbus

Filmul Fur: An Imaginary Portrait of Diane Arbus putea fi despre  fotografie sau iubire, dar n-a fost. Dragostea, pretext pentru fotografie. Fotografia, pretext pentru dragoste.  Spuneţi-mi voi, cei pricepuţi ? Un soţ fotograf (profesionist) și o soţie (casnică, dulceagă – înlăcrimată până la refuz, dar cu aspiraţii), primul, caracter  slab (definit),  preocupat de foto(-business și income), a doua, soţia munte de complexe – în iluzia scenaristului -aşteaptă amândoi (şi uită, în final, de) momentul decisiv. Ochii şi vocea lui Robert Downey Jr. trag filmul, trag, trag, lent (şi fermecător, pe alocuri) timp de 122 de minute. Eu, ca fotograf amator, m-am simţit ca vegetarianul care trebuie să extragă un broccoli verde crud de sub platoul medieval de carne. Despre iubirea care (ne/te) mântuie, zic pas (eram într-o pasă nesimţitoare), alternativele (opuse şi propuse)  – familie ori artă – m-au obosit. Mi-a plăcut sunetul.

(În realitate, Diane Arbus este o fotografă extraordinară. LINK)

Indianul, olandeza şi somnul meu

(Cameră hotel, Reni, Ucraina, 2006)

Urc  eu în trenul de bucale, ginesc compartimentul şi dau bună ziua la domnul cu barbă alba şi alură de actor-aristocrat. Se face că plouă.  Nesimţirea n-are vârstă – îmi zic, mă aşez, îmi aranjez ştampila, sendvişiurile şi  apa. Aţipesc.

Mă trezeşte o voce stridentă: “schiuzmi, wuld iu chanze plaze with me”.  Deschid greoi ochii.  O faţă mare şi rotundă de indian îmi umbreşte tot compartimentul. Nesimţirea n-are rasă, îmi zic.  Zâmbeşte larg, aproape că mă înghite. Are dinţii îngrozitori de albi. Îmi face cu ochiul,  şugubăţ şi complice. În spatele lui, o blondă naturală (cod wella 8723  – medium blonde) zâmbeşte sfios peste umărul lui. Aha, vrea să stea lângă ea. Tac mâlc. Îmi mut ştampila, sendvişiurile şi apa.  Aţipesc. Aristocratul la fel.

Mă trezesc. Aristocratul horcăie.  Indianul chiţcăie. O curtează  obsedant. Olandeza Erasmus îi răspunde cu un zâmbet timid. Indianul îşi strecoară mâna spre ea. Îşi ating două degete. Indianul aţipeşte.  Ea îşi întoarce capul spre fereastră. Are o privire teribil de tristă.  S-ar uita în zare, dar afară e beznă. Sting lumina. Verific ştampila. E la locul ei.   Aţipesc.

Mă trezeşte un murmur obositor. Deschid un ochi. Indianul are un dicţionar pe genunchi şi bâiguie ceva în româneşte. Ea se face că se amuză. Mă uit la ea în ochi şi strâmb din nas. Nu ştiu ce-i şopteşte, dar el închide cartea şi se cuibăreşte la ea în poale. Sunt frânt! Aristocratul fluieră pe nas. Închid ochiul şi aţipesc.

Mă trezeşte un bâzâit intens. Clipesc. Identific I-pod-ul indianului. E dat la maxim. Stau şi cuget. Inima îmi bate neregulat. Am draci. Respir sacadat. Aţipesc, cu greu. Ştampila e la locul ei.

Mă trezeşte sadic naşul.  Îi arăt biletul. Indianul doarme. Pufăie ca un bebe. Îl detest. Deşi  mă dor ochii, aprind lumina.  Scot o carte şi mă apuc de citit. Răsfoiesc zgomotos cartea. O scap. Tuşesc tare.   Se trezeşte şi indianul. Strâmbă din nas. Zâmbesc nevinovat, îi fac cu ochiul, şugubăt şi complice.

Joi, 4 decembrie 2008. Acceleratul Timişoara – Bucureşti.

Pizza sau mămăligă ?

(Sfânta Elena, Caraș-Severin, Noiembrie 2008)

(Timișoara, Noiembrie 2008. “Pizza Obama. Felicitam America pentru pentru alegera facuta! . Sunca, salam, mozzarella, ardei copti, masline. 300 gr – 11 lei /  540 gr – 17,5 lei” )

Din ciclul viața mea de ong-ist

(2006)

La noi, multe evenimente caritabile se desfășoară într-un loc în care, în afară de beneficiari, fie ei puști orfani, bătrâni sau handicapați, tot decorul pare a fi rupt dintr-o poveste. Eleganță, primire caldă, atmosferă, șampanie, șamd. Până aici, totul bine și frumos. Meșterii evenimentelor știu foarte bine că, la bal,  contrastul dintre țoalele scumpe și imaginea nefericiților deschide portofelele. Pentru sărmani, însă, după ce bula mediatică se dezumflă și vedetele se retrag, de multe ori nu se schimbă nimic. Cei care au lucrat măcar o săptămână ca voluntari sau ong-iști știu că, indiferent cât de mulți bani ai adunat la un eveniment, performanța reală nu e să-i decontezi corect, ci cu banii ăia să-ți croiești drum printre instituții, funcționari,  să armonizezi colegii colerici și idealiștii care vor să salveze lumea, și, la final, după ce îți notezi eșecurile, să nu dai vina pe conjunctură. Conjunctura în domeniul social va fi întotdeauna nefavorabilă,  în fond, de aia ești acolo.

Două femei

(2006)

O asistentă m-a sărutat pe obraz în timp ce mă dezmorțeam după operația de apendicită. Eram adolescent. Mă trezisem complet buimac după anestezie, capul îmi vuia îngrozitor, mă simțeam complet secat. Priveam tavanul jegos înercând să să mă agăț de ceva.  Asistentele se perindau molcom prin salon. Una dintre ele, cred că avea vreo 40 de ani, s-a aplecat ușor deasupra patului. Capul ei plutea la câțiva centimetri de mine. A zâmbit cu blândețe și m-a sărutat pe obraz. Ca un fluture.  (Timișoara, 1996)

La o masă stăteau doi ruși bine făcuți.  O jună bombată, pesemne prietena unuia,  turna consecvent vodcă în paharele malacilor. Îi priveam pe furiș, mai mult dintr-o curiozitate antropologică, și nu-mi venea să cred câtă vodcă îngurgitau. Ghinion.  Diva, observând privirea mea, după o scurtă consultare cu malacii, s-a apropiat cu pași repezi spre mine. M-a prins gentil de încheiătură, cam cum te-ar prinde un pit bull when having a bad hair day, și mi-a țipat un pașli drept în frunte, târându-mă spre ringul de dans. N-am apucat să scap nici măcar un simplu şi universal what the f***, auzeam doar cum mă îndepărtez de  hohotele colegilor mei ucrainieni… (Ucraina, 2006)

30.

(Moldova, 2006)

Azi împlinesc 10 ani. Am mâncat la lumina lumânărilor.  În magazin s-au băgat banane verzi. Le-am pus la copt pe dulap. Inelul de la cravata de pionier are un gust cu totul special.

Azi Împlinesc 20 de ani. Sunt ca un tigru. Pulsează totul în mine.  Sunt asediat de gânduri categorice, mă duc în Africa. Voi privi elefanții și apusul de soare cu un Marlboro în colțul gurii.

Azi împlinesc 30 de ani.

Strada mea

(foto: 2006, Asta-i ulița din satul bunicilor pe care mă dădeam cu săniuța, undeva între anii 1985-1993. My sweet lord. )

Lindenfeld, satul părăsit

(Lindenfeld, 2008)

(Lindenfeld, 2008)

(Lindenfeld, 2008)

Alte poveşti:

* Lindenfeld – tărâmul care se ascunde, LINK

* romanul Lindenfeld de Ioan T. Morar, LINK

* Harta Lindenfeld, LINK